Mi se pare că este o legătură directă între spaima de Islam care paralizează sufletul bruxellez şi uitarea programată a rădăcinilor Europei.
Chelarii de azi ai Uniunii Europene uită, mai precis vor să uite şi chiar reuşesc să uite, de unde a venit Uniunea însăşi. Vorbesc, într-o limba de carton a muzeelor de partid de pe vremuri, despre Schuman, Monnet, Adenauer, de De Gasperi sau Spaak, aleg atent citate din aceşti „părinţi fondatori”, astfel încît să nu cumva să se înţeleagă ce relaţie profundă aveau aceşti oameni cu creştinismul, şi se induce ideea că erau un fel de autori SF care au prevăzut viitorul. Aşa se face că „părinţii fondatori” au devenit nişte exponate fade ale unui fel de muzeu al figurilor de ceară în care se prezintă, ca un insectar, o istorie corectă politic a Uniunii. O istorie falsă, pentru că istoria unificării Europei nu este deloc corectă politic – este direct creştină. Iar părinţii fondatori erau, toţi, ataşaţi valorilor creştine. Toţi aveau acest lucru în comun: ataşamentul la creştinism îi făcuse să supraviţuiască onorabil urgiei celui de-al doilea război.
Dar acum, cînd vorbesc despre legătura dintre frica de Islam şi uitarea programată a temeiurilor UE, nu mă gîndesc la cine ştie ce temeiuri îndepărtate din istoria continentului - ea însăşi mereu rescrisă, căci aşa ni se pare că e normal. Mă refer la anii 1980. Atunci, diviziunea rece a continentului a început să dispară. Cortina de fier a început să ruginească, să şubrezească, au început să apară găuri prin ea şi, în final, s-a prăbuşit cu totul. 1990 a fost momentul final, cînd continentul a intrat în singura logică posibilă după două războaie mondiale care s-au succedat pe parcursul unei singure generaţii: logica păcii prin unitate. Dar asta nu a făcut-o nici vreun politician abil şi vizionar (deşi, pe atunci, lumea avea aşa ceva), nici vreun popor eroic, nici vreun luptător pentru libertate. A făcut-o un preot care, cu voia lui Dumnezeu, a ajuns Papă în 1978.
Ioan Paul a al II-lea a fost cel mai tenace purtător al celor mai puternice cuvinte pe care Isus Hristos le-a rostit către cei din jurul Său: „Nu vă fie frică!”. În liturghie, preoţii creştini din toată lumea îndemnă credincioşii „Sus să avem inimile!”. Ioan Paul al II-lea, în chiar prima sa adresare publică din Piaţa San Pietro, la finele primei sale săptămîni de pontificat, a spus mulţimii de credincioşi de sub ferestrele sale: „Nu vă fie frică!”. Şi nu a pregetat nici o clipă să repete îndemnul. A dus acest mesaj luminat peste tot în lume şi, mai ales, l-a dus în inima întunericului, în Polonia comunistă, aflată sub dictatură militară. „Nu vă fie frică!” au fost vorbele sale către toţi cei înfricoşaţi de comunism, în iunie 1979. Un an mai tîrziu, apărea „Solidaritatea” şi sovieticii au ezitat, pentru prima dată, să reprime cu tancurile lor o mişcare net anti-comunistă. Din acel moment, comunismul a mers în jos, pe inevitabilul drum al pieirii. Comunismul, vreau să spun, a căzut abia cînd oamenilor nu le-a mai fost frică. Europa a devenit întreagă abia cînd comunismul a căzut. Europa a devenit întreagă şi Uniunea a fost posibilă abia cînd oamenilor nu le-a mai fost frică.
Îndemnul Mîntuitorului, dus în lagărul comunist de vocea carismaticului Papă, a lucrat rodnic în sufletele oamenilor. Astăzi, după cîte un atac sîngeros, vocile palide ale unor Juncker şi Hollande rostesc, abia auzit, îndemnul la curaj, devin apăsate cînd ne îndeamnă la prudenţă şi confuzie. Nu-i aşa că rîzi cînd te gîndeşti la diferenţa de nivel dintre cei care purtau făclia curajului în anii 1980 şi cei care poartă lozinca prudenţei resemnate în anii 2016? Sigur că rîzi, pentru că cei de azi sînt, ei înşişi, copiii fricii. Hollande ne îndeamnă la curaj şi adaugă imediat că nu Islamul e de vină, iar Juncker ne îndeamnă la curaj, dar nu împotriva teroriştilor, ci împotriva altor politicieni, europeni sadea, pe care-i numeşte „populişti”. Juncker are uriaşul curaj de a-i spune lui Le Pen că e populistă (wow, ce bărbat curajos!), dar nu are curajul să spună despre Islam că ucide (aici devine un politician foarte înţelept – adică, un fricos). Şi, în general, acesta este nivelul de curaj al liderilor noştri: aprigi cu Le Pen în Hemiciclu, dar făcuţi în pantaloni în faţa ISIS ori Al-Qaeda sau a altora, precum Putin sau Erdogan.
Europa este condusă în frică, de frică, pentru frică. Ieri, am încercat să explic în acest colţ de pagină de unde vine frica. Astăzi, încerc să sugerez cum putem scăpa de ea. Mai întîi, amintindu-ne. De cîte ori am avut curaj, ne-a fost bine, de cîte ori ne-a fost frică, am păţit-o. Apoi, regăsind sursele de curaj. Pentru cei care cred în Dumnezeu şi care cred că Europa este o civlizaţie creştină, sursa curajului stă în credinţa lor – trebuie doar să şi-o asculte. Pentru ceilalţi, drumul spre curaj ar putea fi mai lung, dar tot acolo vor ajunge. Primul pas ar fi să admită că trebuie să scăpăm de această clasă politică fricoasă. Nici măcar unul dintre cei care conduc Europa acum nu o va putea apăra cu adevărat. Al doilea pas ar fi să încerce să folosească drept criteriu, cînd aleg data viitoare, chiar curajul. Să aibă curajul de a avea curaj!
Recomandările noastre
