După cum decurge dezbaterea politică în prezent, tare mă tem că și la viitoarele alegeri prezidențiale o să votăm candidații în funcție de abilitățile lor retorice și mai puțin gândindu-ne ce fel de președinți vor fi odată instalați la Cotroceni. Ca urmare, vă invit să faceți acest exercițiu, fiecare pentru sine. Eu o să vă prezint propriile mele păreri, cu mențiunea că-s doar ale mele și nu le impun ca adevăruri tăiate în stâncă.
KLAUS IOHANNIS. S-a definit luni, în fața colegilor săi, drept un „președinte vizionar, mediator și integrator”. „Sunt pregătit să ofer o viziune pentru România”, a spus el, fără să precizeze care va fi aceea. Or tocmai asta e problema mea, că nu știu ce anume vrea să facă Iohannis ca președinte al României. Va fi, în mod cert, un președinte nevorbăreț, ceea ce, dat fiind că actuala clasă politică suferă, în bloc, de logoree, poate fi o binecuvântare. Actualul lider al PNL vorbește, însă, atât de puțin, încât nu știm, încă, nimic despre opiniile sale. Ce crede despre independența Justiției? Dar despre reforma Constituțională? I-au trebuit șase zile ca să aibă o părere publică despre av ionul doborât în Ucraina, în condițiile în care politica externă este apanajul președintelui României. A-l vota e ca și cum ai cumpăra un pachet fără să știi ce conține.
CRIN ANTONESCU. Fostul președinte al PNL are două calități: în zilele lui bune este un orator savuros și nu i s-a putut aduce nicio acuzație de corupție. Sunt astea de ajuns ca să facă un președinte? Mă tem că nu. În politică, Antonescu s-a dovedit a fi omul gesturilor grandioase, dar negândite până la capăt, ca un păpușar care scrie o piesă splendidă dar, când s-o joace, se încurcă în propriile ițe. A inițiat suspendarea lui Băsescu și acela a fost începutul erodării sale. A rupt USL și a pierdut numai el din asta. Joaca de-a asumarea rezultatului PNL la europarlamentare l-a costat penultimele rămășițe de capital. Fără a fi complet terminat politic, a demonstrat că nu este un politician de anvergura la care se visează. Or o estimare nerealistă a capacităților și posibilităților este ceva de nedorit de la un șef de stat.
CĂTĂLIN PREDOIU. Aici e simplu. Cred că din Predoiu poate să iasă un politician, dar nu acum, când se află în politică de mai puțin de un an. Lipsa de experiență este principalul său dezavantaj. Ar fi un bun ministru de Justiție, dar nu înveți ABC-ul politicii direct din cea mai înaltă funcție a statului, aceea de președinte.
MIHAI RĂZVAN UNGUREANU. Este unul dintre cazurile în care funcția îl face pe om. Știe și el asta, de aceea nici nu renunță la ideea candidaturii. Ca premier, a fost un politician promițător și cu aplomb. Ca membru al Opoziției s-a dovedit moale și lipsit de strălucire. Se pare că funcția îi dă un plus de fermitate pe care altfel nu reușește s-o suplinească din resurse proprii. Asta nu înseamnă neapărat că nu s-ar putea achita onorabil la Cotroceni, mai ales că l-ar ajuta experiența de fost ministru de Externe și de șef al SIE. Cu condiția să aibă un staff care să facă toată munca de organizare. (Rol pe care l-au jucat, până acum, pe rând, șeful Forței Civice, care i-a pus pe tavă un partid gata făcut, și acum Blaga care l-a recuperat în PDL).
MONICA MACOVEI. Ca și Predoiu, ar fi un bun ministru al Justiției, a fost, de fapt, un bun ministru al Justiției, și ei îi datorăm spectacolul politicienilor plimbați azi pe la DNA. În 2006, s-a bătut cu tot Parlamentul riscându-și funcția de ministru, dar nu a renunțat de dragul acesteia la măsurile incomode. O apreciez sincer, am și votat-o. Mă tem însă că-i lipsește capacitatea de negociere, nu în sensul de a face compromisuri - deși astea sunt inevitabile în politică - ci în sensul de a-și asigura aliați pentru proiectele sale. Or un președinte al României trebuie să știe cum să nu convertească inflexibilitatea în antipatie. În plus, competențele lui Macovei sunt strict pe Justiție. Numi pot imagina cum ar gestiona o situație de politică externă. Or în actualul context geopolitic tensionat, competențele în acest domeniu ar trebui să aibă o greutate mai mare decât de obicei în luarea deciziei de vot.
CRISTIAN DIACONESCU. În baza raționamentului din fraza anterioară, aș fi tentată să cred că se înscrie în fișa postului. Cu experiență diplomatică și juridică, cu un aer serios, îmi dă impresia că ar fi bun de președinte. Mi se pare că, în felul său lipsit de ostentație, poate fi ferm când este cazul. Nu mi-e însă clar dacă retragerea lui din cursa pentru șefia PSD din 2010 a fost un refuz de a mai rămâne într-un mediu al compromisurilor murdare sau o aruncare a prosopului. Și mă interesează foarte mult răspunsul, nu de alta, dar un președinte care refuză să se murdărească este una și un ins pe care-l lasă nervii în mijlocul bătăliei e cu totul altceva. Iar aspectele astea Diaconescu va trebui să le lămurească în campanie.
Recomandările noastre
