Corectitudinea politică este acea normă, acea regulă de conduită, care se întemeiează pe principiul excluderii din adresare și exprimare a formulelor și cuvintelor în măsură să jignească, să alieneze sau să ostracizeze un individ sau un grup aparținând unei minorități.
Corectitudinea politică a apărut dintr-un temei de absolut bun simț: acela de a-ți trata omenește semenul aflat într-o condiție diferit- minoritară raportat la o majoritate, de a nu-l pune într-o postură inferioară, de a nu-l face să se simtă decăzut din condiția umană demnă, din motive ce nu-i sunt reproșabile și imputabile. Ea reprezintă, măcar până la un punct, o consecință firească a evoluției omenirii, a rafinării relațiilor sociale în lumea civilizată. Indiscutabil, acest punct este depășit. S-a ajuns la fetișizarea ridicolă a corectitudinii politice, până acolo unde, spre exemplu, Parlamentul European este de părere că utilizarea termenilor „doamnă” și „domnișoară” sunt în măsură să ofenseze și ar trebui interziși. Exagerarea prostească contrazice, astfel, însuși temeiul ințial al corectitudinii politice, bunul simț. Sub presiunea corectitudinii politice s-a ajuns la un reflex social de tratare prevenitoare a minoritaților, de orice natură ar fi ele, rasială, etnică, de gen sau de orientare sexuală.
Nimic rău în asta, dacă nu ținem cont de excesele prostești. În fond, este foarte cinstit ca minoritățile, oricare ar fi ele, să se simtă în largul lor, într-o lume care le aparține de la Dumnezeu, în egală măsură. În directă legătură cu acest fenomen sau nu, nu știu, nu-mi dau seama, a apărut o degradare a modului în care sunt tratate majoritățile. Privirea critică, din interior, asupra poporului român, a devenit considerată, cu cât mai defăimator-jignitoare, cu atât mai curajoasă. „Retardat tâmpit”, adresat până mai ieri persoanei cu handicap psihic, „țigan jegos”, aruncat persoanei cu pielea ceva mai pigmentată, ori „poponar infect”, trântit persoanei de altă orientare sexuală, parcă trebuiau neapărat decartate, totuși, asupra cuiva. Sub pretextul privirii critice, a analizei constructive, stropiți cu jeturi imunde, am devenit popor „ca un cur”, „cu radiografia ca o fecală”.
Sintagme deja celebre, puse pe taraba obiectivității fără de care nu se poate păși înainte, ca și „v-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci și proști”, atribuit aiurea, sfertodoct și fără nicio noimă reală, lui Constantin Brâncuși. Nu mai dezvolt, seria mizeriilor deșertate de români în capul românilor este lungă și văscoasă, precum flegma aruncată în dușmănie de fizicul aflat în ultimă fază a emacierii spre omul sănătos. Ultima, din această lungă serie, scuipată înspre o parte a propriului său popor, îi aparține, culmea, unui sociolog. Președintele Fundației „Biroul de Cercetări Sociale”, sociologul Bruno Ștefan, într-un interviu recent apărut în presă, este de părere că „dacă am reduce dreptul de vot persoanelor care nu au absolvit 8 clase, PSD ar dispărea de pe scena politică”.
Altfel spus, dacă nu ar mai exista tâmpiți, eu, Bruno, aș scăpa odată de stânga asta. Dar, de ce nu de-a dreptul omorâți? Lăsând de-o parte sorgintea nazistă a ipotezei contrafactuale construite, aruncarea unei asemenea enormități lipsite de orice suport în realitatea statistică asupra unei minorități, cea alcătuită din cetățenii care au absolvit mai puțin de 8 clase, mi se pare că ține nu de vreo incorectitudine politică, ci chiar direct de prostia crasă. Ce se mai poate comenta, atunci când un sociolog - nu vreun astronom care își petrece timpul cu ochii și cu mintea printre aștri cerești - găsește astfel de soluții ideale la problemele-himeră din mintea sa. De unde atâta dispreț? De ce atâta scârbă, față de propriul tău popor?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
