Scrutinul europarlamentar de anul acesta lasă un gust amar, nu numai pentru o zi, ci pentru următorii cinci ani de zile care vor urma.

Un test dificil, dar necesar, pentru Uniunea Europeană care trebuie să demonstreze că ideea lui Robert Schuman este încă un proiect politic viabil pentru o Europă tot mai mult pusă la încercare. Nu mai puțin de nouă partide cu politici extremiste și-au făcut loc în fotoliile forului legislativ de la Bruxelles, spre bucuria euroscepticilor, dar și a Moscovei.

Circa 140 de reprezentanți ai partidelor extremiste au ocupat aproape de 20% din cele 751 de locuri. Deși toate partidele extremiste servesc indirect intereselor Moscovei, ce vizează o disoluție internă a Uniunii Europene, ideologii Kremlinului mențin o bună relație cu extremiștii europeni, în special cei francezi de sub tutela politică a lui Marine Le Pen.

După ce Frontul Național al acesteia a precizat că este firesc ca peninsula ucraineană Crimeea să meargă în componența Rusiei, chiar și printr-o anexare forțată, Le Pen a ținut să precizeze într-un interviu recent pentru revista germană „Der Spiegel” că UE poartă întreaga responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina și că Bruxelles-ul prezintă Rusia în culori negative pentru a face pe plac SUA. Aceeași teză a fost preluată și propagată și de către mass media rusească care caută să conexeze ascensiunea extremei drepte din UE, cu zona similară de dreapta din Ucraina.  

Astfel, Moscova promovează ideea cum că extrema dreapta din UE are un mesaj corect față de Bruxelles, iar extrema dreaptă din Ucraina este „fascistă” și trebuie condamnată. În funcție de interesele sale, Kremlinul jonglează cu această noțiune de „fascism”. Imediat după aceste alegeri europarlamentare, agenția RIA Novosti a realizat un material cu profesorul universitar de la King College din Londra, Vernon Bogdanor, în care acesta afirma că ascensiunea extremei drepte în Europa are repercusiuni directe în creșterea naționalismului în Ucraina.

Cele două lucruri nu sunt deloc conexate, iar probarea acestei afirmații se poate face printr-o simplă matematică a voturilor obținute de partidele extremiste europene la scrutinul din 25 mai și cele ucrainene obținute în cadrul alegerilor prezidențiale ce au avut loc în aceeași zi în Ucraina. În Franța, Frontul Național a obținut 25, Partidul Libertății (Austria) a luat 20%, Partidul Poporului (Danemarca) a primit 27%, Jobbik (Ungaria) 15%, Zorii Aurii (Grecia) 10%. În același timp, în Ucraina, Svoboda a primit la prezidențiale doar 1,6% (locul 10) din totalul voturilor iar Sectorul de Dreapta a obținut un scor de 0,7 (locul 11). Astfel, cele două chestiuni nu pot fi amestecate chiar dacă Rusia încearcă, prin canalele media, să inducă ideea unei „fascizări” a Europei și că noii cârmaci de la Kiev îndreaptă corabia Ucrainei spre aceste ape tulburi.

Cu toate acestea, Rusia susține insurgența din estul Ucrainei și împinge insistent ideea spargerii Ucrainei prin federalizare, în timp ce se străduie să sublinieze mișcările centrifuge din interiorul UE, prin exemplele Cataloniei și Scoției. Televiziunea guvernamentală Russia Today condimentează și ea acest tablou despre o Europă în care se vorbește de ascensiunea naționalismului, neo-nazismului și euroscepticismului.

În timp ce Moscova se chinuie să prezinte Europa în nuanțe neo-naziste, rușii apasă punctele clasice de presiune în regiuni separatiste precum Transnistria. Pentru a evita blocada ucraineană, militari ruși din forțele speciale sunt trimiși în regiunea separatistă transnistreană via Chișinău pentru a desfășura tot felul de antrenamente și a de instala în coasta Ucrainei pentru un eventual atac și dinspre acest front. De altfel, Financial Times nota că liderul autoproclamatei "Republici Populare Doneţk", Aleksandr Borodai și omologul său din Slaviansk, Igor Strelkov, s-au cunoscut în timpul conflictului de Nistru din 1992, acolo unde au luptat împreună împotriva Chișinăului.

În plan politic regional, Rusia mizează pe Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), condus de Vladimir Voronin, pentru a câștiga în toamnă puterea la Chișinău și sprijină acest partid în acțiunile sale politice. Rusia își folosește în prezent influența în PCRM prin „aripa Tkaciuk” pentru a duce, în cazul unei victorii la legislativele din toamnă, Republica Moldova în Uniunea Vamală. Considerat ideologul din umbră al PCRM, Tkaciuk este cel care ține relația cu toate asociațiile pro-rusești de la Chișinău, împreună cu care organizează acțiunile politice pentru PCRM.

Moscova mizează pe această aripă dură pro-rusă în condițiile în care Voronin nu s-a hotărât ce joc vrea să facă și ce orientare să aleagă. Moscova este hotărâtă să nu-l mai lase pe dualul Voronin „să sugă ca vițelul blând de la două vaci”, după cum singur afirma, și presează prin pionii săi din partid pentru promovarea mesajul clar de orientare pro-rusă a Moldovei.

Astfel, influența UE ar fi slăbită în zonă, după renunțarea la aspirațiile europene ale Republicii Moldova și plasarea în siajul Uniunii Vamale, noul CAER păstorit de Moscova.

De ce este atât de important ce se întâmplă în Republica Moldova și pentru Ucraina? Potrivit unui astfel de scenariu, atât Republica Moldova, cât și Ucraina ar ieși slăbite, deoarece un regim loial din punct de vedere politic Moscovei va asigura militarilor ruși un spațiu de manevră lărgit pe teritoriul Moldovei, fapt ce va fi numai în detrimentul Ucrainei, țară care încearcă să își securizeze cât mai bine acest flanc extrem de vulnerabil dinspre regiunea transnistreană. Influența Moscovei în viața politică de la Chișinău poate avea repercusiuni grave asupra întregii arhitecturi de securitate a zonei Mării Negre, inclusiv pentru Ucraina care are interese deosebite în a-și păstra influența și resursele materiale din această regiune.

Din această cauză, slăbirea UE din interiorul său prin intermediul unor „idioți utili” anti-imigraționiști și eurosceptici, ca cei 140 intrați în PE, nu poate fi decât în avantajul Moscovei într-o parte răsăriteană a Europei care este încă în căutarea vocației sale democratice, după anii de beznă ai comunismului impus după Cortina de Fier de către defuncta URSS.