Depresia persoanelor de vârsta a treia este o problemă ignorată în România, facilitățile pentru acești suferinzi fiind aproape de zero.
Cearcănele i se căscau hulpave de sub ochii negri, încețoșați. De sub cârlionții ninși de vreme care îi acopereau ici, colo scalpul, fața-i prelungă zâmbea tâmp, sub rujul carmin. Părea că a coborât în trecut, blocându-se în amintirea unui sărut, poate. Degetele femeii mângâiau absente mânecile bluzei albe cu buline mari, albastre, ce-i cădea, lejer, peste fusta grena, de lână creață, lungă un lat de palmă peste genunchii osoși.
Mă holbam la ea, fără nici o scuză, ca și când nu mai văzusem în viața mea o femeie de vârsta a treia, așteptând pe băncuța clinicii să-i vină rândul, la psiholog. Făcea notă discordantă. Mi-am dat seama și am întors privirea roată, să schimb subiectul. Nu eram singura care se zgâia! Mă intriga imobilitatea feței sale pline de valuri sbârcite. Părea calmă. Sau era dusă, călătorind în timp.
Nu am realizat că este însoțită decât atunci când bunicuța a izbucnit în plâns, gemând a panică, a durere. Nepoata ei, pe care – după cum aveam să o aflu – o cheamă Victoria, s-a repezit să o aline. Am vrut mai mulți să ajutăm, dar liniștea i-a venit doar din brațele nepoatei, după vreo 10 minute de suspine.
Ne puteți urmări și pe Google News
Apoi privirea fixă i-a revenit, ca și zâmbetul. Tânăra parcă s-a simțit datoare să ne spună ceva: „E bunica mea. E în depresie!”. În mintea mea imaginea mi se părea răsturnată: de regulă, adolescenții sunt cei care au nevoie mai mare de discuțiile cu un psiholog. Ei sunt cei care trebuie convinși și însoțiți la doctorul de suflete. Nu mai întâlnisem niciodată, personal, o nepoată care să-și aducă bunica la psiholog, pentru terapie.
Ne-am dat în vorbă. “V-am văzut la TV, vorbeati despre libertatea presei. Poate puteți face ceva, însă. și pentru cei ca bunica Clemance. Pentru cei ca ea, oameni în vârstă cu probleme ce țin de psiholog, statul nu face nimic sau aproape nimic. Nu există ceva, vreun program cu ajutorul căruia să-i facă să se simtă utili, să prevină depresia.”, mi-a spus Victoria, frustrată. Am promis că voi spune povestea ei și că mă voi interesa despre programele pentru persoanele mai în vârstă.
Când am intrat la psiholog pentru documentarea unui material, a fost prima întrebare pe care am formulat-o. Mi-a confirmat că depresia persoanelor de vârsta a treia este foarte des întâlnită în țara noastră, dar „din păcate, pentru bătrâni nu prea se face mare lucru, iar ei nu prea au resurse financiare pentru a se trata și atunci depresia se cronicizează”. Trist, foarte trist!
Trebuie să facem ceva pentru ei, nu putem accepta indiferența, ca și când acest lucru ar fi perfect normal. E inuman!
*Opiniile exprimate în paginile ziarului aparţin autorilor.
Recomandările noastre
