Din 20 mai, Colecţia Becherschi este expusă la Galeriile BMR din Capitală, spre deliciul admiratorilor ei.

Colecţia Rozalia şi Victor Becherschi are o trăsătură aparte: dezvăluie o pictură misterioasă, dincolo de gustul conservator al celor obişnuiţi cu ea, care te invită să înţelegi cât de departe poţi vedea datorită atingerii ei. Colecţia este compusă dintr-o serie de desene şi acuarele pe care moştenitoarea acesteia, Victoria Stănescu, a ales să o aducă la lumină printr-o expoziţie în memoria părinţilor la mijlocul lunii mai la Galeriile BMR.   Colecţia nu a fost des expusă, căci valoarea este uneori bine să fie ţinută foarte aproape de anonimat. Cele mai multe dintre lucrările din colecţia Becherschi aparţin lui Aurel Cojan, pictor stabilit în Franţa în 1969 şi care a murit în 2005 la Paris. Franţa l-a eliberat de complexele regimului comunist opresiv, dar, la 55 de ani, a te impune în artă într-o ţară pe care nu o cunoşteai însemna să-ţi asumi un risc maxim.    Alain Margaron a fost entuziastul galerist care s-a îndrăgostit de creaţiile lui Cojan şi a reuşit imposibilul pentru ca acesta să fie apreciat la justa sa valoare. În galeria acestuia, cota lui Aurel Cojan creşte simţitor fapt care determină Ministerul Culturii din Franţa să-i acorde în cele din urmă Ordinul de Cavaler al Artelor şi Literelor, iar în 1993 să-l răsplătească cu Premiul Thales al revistei Beaux Arts, Paris.   Colecţia Rozalia şi Victor Becherschi reprezintă fără doar şi poate inegalabila mărturie a perioadelor intense trăite de artist, din care parcă se simte jocul himerelor, al măştilor, al umbrelor şi al căutărilor ce beneficiază doar de un început, adeseori ironice, în care s-a folosit de tempera şi ulei, creion, pastel, acuarelă, guaşă, acrilic, colaj. Mâna artistului a risipit, dar a şi dăruit, a râs şi a plâns, s-a bucurat de viaţă sau nu. Aurel Cojan a trăit 92 de ani şi a pictat dintotdeauna. A lucrat şi ceramică în ultima parte a vieţii, dar şi gravură, la Paris, în atelierul lui Valentin Popa.   Lucrările lui au făcut înconjurul lumii şi au fost mereu admirate. A murit singur, într-o casă de bătrâni de la marginea Parisului. Generaţia sa este una care a fost martora nenumăratelor orori ale vremurilor. A ştiut ce înseamnă respingerea şi neputinţa de a expune, de a se exprima artistic în vreun fel din cauza sistemului comunist. S-a bucurat însă şi de onoruri de-a lungul vieţii sale deloc facile. A avut o expoziţie aniversară în 2004, la Paris, apoi, retrospective la Nice (2005), Omagiu – Paris (2006), Portrete – Paris (2007), Acuarele şi desene – Paris (2011) şi Les tentations du peintre – Paris (2013).   Rozalia şi Victor Becherschi au oferit publicului român din prospeţimea, dar şi inocenţa creaţiilor lui Aurel Cojan, iar Victoria Stănescu, fiica lor, a visat mult timp la această expoziţie pe care s-o dedice memoriei acestora. Neliniştea este cea care izbucneşte din toate creaţiile, ciudate şi nebune vârtejuri te îndeamnă la un dans al materiei şi deseori criticii au fost de acord că la o privire mai atentă s-ar putea ca şi lumea să fi luat naştere aidoma prin ochii lui Aurel Cojan, cel care o lua mereu de la capăt. Mereu, mereu şi mereu... Un alt fel de Meşter Manole. Aurel Cojan reprezintă spiritul veşnic revoltat faţă de o societate ce nu avea de gând să comunice sau să intre în rezonanţă cu artiştii. Ce e drept, era mereu pus pe şotii. Aurel Cojan s-a străduit, vreme de  trei decenii, să câştige inima Parisului. Şi a reuşit după ce aproape că a murit de foame. Aurel Cojan a ales lumina, din toate unghiurile. Şi-a luat avânt dimineaţa, s-a oprit puţin la prânz, picotind uşor, iar apusul l-a inspirat nu o dată. A trecut prin ploaie, vânt, zăpadă, arşiţă, când tacticos sau năvalnic, când senin sau efervescent. Acolo a lăsat semnul trecerii sale aici, pe Pământ. A iubit oamenii, chiar dacă pare că se luptă cu ei. I-a mângâiat, dar s-a şi certat destul de des cu ei. Îi cunoaşte, le ştie tabieturile, orele de masă, când le e sete, când sunt plictisiţi, când au chef sau nu. Şi le-a aşezat pe toate pe pânză.    În fiecare om se află ascunsă o pasăre, aşa spunea cineva cunoscut de oameni, acum cu siguranţă uitat. În Aurel Cojan un stol întreg de păsări şi-a cerut dreptul la libertate, obţinând-o în 2005, la plecarea sa de aici, din acest ACUM. Anarhia reveriei, dacă i se poate spune astfel colecţiei Becherschi nu este deloc supărătoare. Este una aproape liniştitoare. Sunt adunate bijuterii pe care timpul le-a încărcat cu o tulburătoare reverie, aruncând o vrajă parcă asupra privitorului ce intră în acest joc.