Mâine se împlinesc 72 de ani de când România a rupt alianța cu Germania nazistă, trecând de partea Rusiei, a Marii Britanii și a Statelor Unite ale Americii. Ce rol au jucat comuniștii români la sfârșitul celui de-al doilea război mondial ne explică academicianul Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babes-Bolyai din Cluj Napoca

„Comuniștii nu au fost vioara întâi - cum au pretins vreme de patru decenii - la 23 august 1944. Au fost parte la evenimente, dar, cred, pe locul 4-5 între forțele de decizie de atunci. Nici nu reprezentau efectiv o forță (câteva sute de oameni!), nu veneau în niciun fel din tradiția românească, fiind însă împinși (atunci, dar mai ales ulterior) tot mai în față de „marea putere eliberatoare”. În acei ani grei, de sacrificii pe frontul de est, ei, comuniștii, lăudătorii sovietelor, nu se bucurau deloc de credibilitate, mai ales că, în toată epoca interbelică, susținuseră - conform directivelor de la Moscova - că România era un „stat imperialist, format din petice” și că „naționalitățile oprimate” trebuiau să lupte „pentru autodeterminare, până la despărțirea completă de statul român, burghezo-moșieresc”. Rolul comuniștilor în actul de la 23 august 1944 a crescut însă mereu, odată cu creșterea puterii regimului comunist din România, prin forța propagandei de partid. La urmă, actul de la 23 august devenise „revoluție de eliberare națională și socială …”, încât se dădea impresia că noi, românii, salvaserăm planeta. Era o altă formă de protocronism, îmbrăcată în hainele comunismului naționalist. Până la urmă, însă, istoria le așază la locul lor pe toate”, ne-a explicat istoricul Ioan Aurel Pop.