În campania electorală pentru alegerile prezidențiale din toamna anului trecut, într-un interviu acordat unuia dintre posturile tv de casă, premierul Victor Ponta a remarcat că, după trei ani de dispute fără sfârșit, românii vor fi puși în fața unei opțiuni în alb și negru: vor avea de ales între ce reprezintă el, Victor Ponta și ce reprezintă Traian Băsescu în politica românească.
Afirmația oarecum suprinzătoare în condițiile în care fostul președinte, aflat la sfârșitul celui de-al doilea mandat, nu mai avea dreptul să candideze, nu era lipsită de sens. Între cele două tabere apele s-au despărțit definitiv în vara anului 2012, când unii români au optat pentru parteneriatul cu UE și NATO, stat de drept, supremația legii, iar ceilalți au apăsat pedala naționalismului, populismului, rescrierii regulilor democrației prin luarea cu asalt a unor instituții fundamentale ale statului (să amintesc doar de încercarea de diminuare a prerogativelor Curții Constituționale). Aceste aliniamente ale electoratului român s-au păstrat intacte până la alegerile din 16 noiembrie 2014. Cel puțin Victor Ponta a fost egal cu sine însuși, iar Klaus Iohannis a simțit cel mai bine, pe propria sa piele naționalismul exacerbat și populismul rudimentar al mesajelor sale electorale.
Cum a ajuns Klaus Iohannis Președintele României? Din greșeală! Pur și simplu a încurcat numărul casei în care a intrat, precum Rică Venturiano în piesa lui Caragiale, O noapte furtunoasă. Din casa USL, în care PNL a fost unul dintre stâlpii de susținere și actorii importanți ai evenimentelor din vara 2012, care au dus la scindarea radicală a electoratului României, s-a trezit în sufrageria adversarilor de atunci, în ipostaza de candidat al acestora în alegerile prezidențiale, împoriva fostului aliat cu numai câteva luni înainte, Victor Ponta. Cum a fost posibil acest lucru? Foarte simplu. În primul rând, a fost opțiunea falimentară a lui Traian Băsescu pentru Elena Udrea, un candidat lipsit de credibilitate și unul dintre puținii oameni ai dreptei care l-ar fi putut concura, chiar de atunci, în impopularitate, pe Victor Ponta. La baza opțiunii a stat calculul greșit făcut de președintele de atunci că își va putea transfera întregul său credit politic în contul celei susținute de el. Apoi, lipsa de logistică și naivitatea organizațională a candidatei independente Monica Macovei, despre care s-a spus atunci și se crede și astăzi că a fost sabotată din greu în multe centre de votare. În fine lipsa unui candidat provenit din fostul PDL, partid care s-a situat ferm împotriva USL în vara anului 2012. Alianța naturală ar fi fost în alegerile din toamnă cea alcătuită din PDL, PMP și tot ce reprezenta candidatura de independentă a Monicăi Macovei. Indiferent cine ar fi fost candidatul acestei virtuale alianțe (mai puțin Elena Udrea, mult prea impopulară și conflictuală pentru a crea consensul), ar fi câștigat fluierând alegerile. Putea fi Cătălin Predoiu, Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu, oricine, rezultatul ar fi fost același dacă respectiva candidatură ar fi fost susținută de toate formațiunile anti-USL. Klaus Iohannis a pătruns în al doilea tur de scrutin grație mașinăriei de partid a PDL și PNL (mult mai rodată și mai extinsă în teritoriu decât cea a noilor veniți în politică, PMP; Monica Macovei nici măcar nu a avut o astfel de mașinărie, chiar strângerea semnăturilor necesare depunerii candidaturii a fost o problemă pentru ea) și a votului util atras de marele PNL, perceput ca principala forță anti-PSD. În final, s-a votat tot pe vechile aliniamente electorale, iar cum Traian Băsescu a dispărut din ecuație, totul s-a transformat într-un soi de referendum, de această dată pro sau contra Victor Ponta, singura parte a vechiului binom antagonic rămasă în competiție. La fel ca ca în vara anului 2012, Ponta a pierdut bătălia cu românii!
Klaus Iohannis trebuie să știe că a fost ales președinte în principal de către electoratul celor care s-au împotrivit acțiunilor USL din vara anului 2012 (PDL, PMP, Monica Macovei, românii care trăiesc în state ale Uniunii Europene). Or toate mesajele noului președinte demonstrează ostilitatea maximă față de predecesorul său. Principala grijă a lui Klaus Iohannis este să arate lumii că e diferit de Băsescu. A fost Traian Băsescu un președinte activ? El este unul strict protocolar, de reprezentare. A comunicat vechiul președinte aproape în fiecare zi? El comunică din Crăciun în Paște (aș zice că la propriu). Anunțase predecesorul său axa strategică Washington-Londra-București? Unul dintre principalii colaboratori ai președintelui Iohannis cere musai să o schimbăm în formula Washington-Berlin-București. Ca și cum noi am fi pilonul tare al acestor axe. Când mai iese și în singura conferință de presă organizată în primele trei luni de mandat să-l facă „postac” pe predecesorul său, în condițiile în care comunicarea actualului Președinte al României cu lumea s-a realizat exclusiv prin intermediul Facebook, e clar că ceva nu e în regulă. Întorcându-i spatele acestuia, Klaus Iohannis întoarce spatele electoratului care s-a opus acțiunii USL din vara anului 2012 și care, în mod paradoxal, este propriul său electorat, cel care l-a făcut președinte.
Nu știu dacă este o reminiscență a perioadei USL, sau rodul persuasiunii consilierilor proveniți tot din zona fostei alianțe cu PSD, dar e limpede că fobia lui Klaus Iohannis pentru Traian Băsescu este mai mare decât cea pe care ar trebui să o aibă față de Victor Ponta, care l-a jignit în campania electorală (prin purtătoarea sa de cuvânt, mesajele electorale vehiculate, propriile sale declarații cu iz naționalist și religios), cum fostul președinte nu a făcut-o niciodată.
Țâfna lui Klaus Iohannis împotriva lui Traian Băsescu este greu de înțeles și, mai ales, păguboasă pentru el și pentru țară. Toată România l-a auzit pe fostul președinte oferindu-și cu lealitate expertiza pentru ca noul șef al statului să-și preia mandatul în condiții optime. Klaus Iohannis l-a ignorat superior. Cel puțin așa declara zilele trecute fostul președinte. Să faci abstracție de sprijinul omului care a marcat ultimii 10 ani din istoria României, de mapele de expertiză și de contactele sale internaționale, pe care ți le putea pune pe masă, nu este un semn care să indice un mare om de stat. Te-ar fi putut scuti de multe neplăceri și semne de întrebare, de la cele protocolare la cele diplomatice și strategice, precum primirea la București a controversatului lider turc Recep Erdogan, foarte contestat în țara sa, greu frecventabil în spațiul UE și, din câte scrie presa, prieten bun al Rusiei și al premierului Victor Ponta.
Klaus Iohannis pare interesat să nu-și strice bunele relații cu Victor Ponta chiar dacă, pentru asta, trebuie să mai înghită câte o OUG dată de premier pentru el și apropiații lui, să mai bodogănească, dar nu foarte tare, atunci când câte un parlamentar corupt e scăpat prin votul colegilor săi de arestarea solicitată de DNA, să se plângă la CCR mai târziu sau, dacă se poate, deloc, după model Victor Ciorbea, de actele legislative dubioase emanate de majoritaea PSD, să nu ia niciodată atitudine publică în fața unor eventuale abuzuri ale guvernului sau ale majorității parlamentare. Și, mai presus de toate, niciodată, în nici o situație să nu-i arate vreun semn de respect sau să se consulte în vreo privință ce ține de securitatea națională, politica externă, problematicile europene cu predecesorul său. Toate astea, să le rezolve prin consultări cu Victor Ponta.
Asta crede Klaus Iohannis că așteaptă de la el cei care l-au ales? Fără să se întrebe o secundă de ce, dacă oamenii ar fi apreciat ideile politice ale lui Victor Ponta, l-ar mai fi ales pe el, Klaus Iohannis, și nu ar fi scurtat drumul, votând direct candidatul PSD?
Recomandările noastre
