Cine a spus că Uniunea Sovietică a dispărut în 1991, a exagerat. Uniunea Sovietică începe să dispară abia acum. Acum, când Ucraina, după trei luni de fierbere, a renăscut, prin botezul ei de sânge. Atunci sovietele au dispărut ca stat, dar au continuat să existe ca spirit, ca duh: ocrotit, oblojit şi pregătit minuţios pentru reîncarnare.

Kremlinul politic, acelaşi centru al răutăţii umane care încă mai păstrează cu perversă sacralitate mumia ucigaşului ateu a lui Lenin, are grija dăinuirii acestui duh. Ignorând aceste realităţi, orbită de trufia stăpânirii nesăbuite, Rusia lui Putin insistă să rămână în agenda veacului trecut rusesc: cel al războaielor fierbinţi şi reci, cel al terorii, cel al minciunii, cel al lagărelor morţii şi muncii silite, cel al nesocotirii drepturilor şi libertăţilor persoanei şi ale popoarelor. Ar fi dreptul Rusiei să rămână acolo unde vrea dacă ea alege să fie de acord cu politicile noului ei ţar. Numai că ţarul nu doreşte să se limiteze la hotarele Rusiei. El vrea refacerea statului-monstru care să cuprindă teritoriile desprinse şi popoarele pornite spre lumină. Asta a fost esenţa politicii ultimilor cincisprezece ani ai Rusiei: ţinerea în stăpânire a fostelor colonii prin răstignirea Republicii Moldova, prin sfârtecarea Georgiei, prin acostarea şi tentativa de înghiţire a Ucrainei. Reîncarnarea Uniunii Sovietice era (şi mai este) pregătită în forma unei Uniunii Vamale în care Ucraina are stabilit rolul de componentă vitală. Prinsă în angajamente europene, ea părea pe tot parcursul anului trecut că evită hamurile pregătite de grăjdarul Putin în troika rusească. Ianukovici o făcea pe mânzul zburdalnic care aleargă pe unde vrea, dar la prima pocnitură de bici a stăpânului, a intrat cuminte în harnaşamentele intereselor ruseşti, lăsând partenerii europeni şi, mai cu seamă, pe o bună parte a propriilor cetăţeni, cu gura căscată. S-a crezut că întorsătura ucraineană de la Vilnius este lovitura de graţie dată de Putin proiectului european, care trebuia oprit aici, pe maidanul ucrainean. Nu a fost să fie tocmai aşa, fiindcă în joc au intrat elemente pe care atât strategul Putin, cât şi zăpăcitul de Ianukovici le-au crezut fără prea mare pondere, inerte, incapabile să se opună planului lor de reîncarnare a URSS în trupul Uniunii Vamale: este vorba de partea conştientă a ucrainenilor – intelectualitatea, studenţimea, forţele patriotice pro-europene care au intuit pericolul şi s-au ridicat în apărarea parcursului european al Ucrainei. De la 21 noiembrie 2013, ziua când Ianukovici a articulat pentru prima dată intenţia de a nu semna Acordul de Asociere cu UE la Vilnius, stârnind reacţia primilor protestatari şi până la 21 februarie 2014, ziua când s-a produs deznodământul şi Ianukovici a dat bir cu fugiţii, iar Timoşenko a fost eliberată de după gratii, Ucraina a parcurs accelerat o enormă distanţă istorică, egală cu zeci de ani pe o parcurgere lentă. Cele 88 de victime, constatate până astăzi, arată câtă putere de voinţă, cât caracter şi spirit de sacrificiu sunt pregătiţi să depună ucrainenii în numele unui alt viitor decât cel pe care li-l pregătise elitele politice oligarhizate. Sunt trei luni de purgatoriu naţional în care s-a demonstrat că mai bine de jumătate din populaţia Ucrainei a ieşit de sub influenţa ideologică a defunctului imperiu, dar şi a Rusiei lui Putin care păstrează monumentele perioadei sovietice şi se mai închină idolilor bolşevici. Faptul că imediat după triumful Euromaidanului în mai multe oraşe mari ale Ucrainei protestatarii au demontat statuile lui Lenin, au redenumit străzi şi pieţe, sunt dovada unui proces mult mai profund de desovietizare a Ucrainei, început în 1991 şi conservat de forţe politice aflate până mai ieri la putere. Se ştie, Republica Moldova a acţionat extrem de timid în acest sens, deficienţa de prestaţie şi lipsa de caracter a forţelor politice democratice înscăunate la guvernare în 2009, a păstrat şi mai păstrează riscul revenirii la putere a forţelor criminale ale trecutului. În anul electoral, ele s-au activizat pe toate palierele, sunt asamblate de Kremlin în formaţiune de luptă şi aşteaptă semnalul ei de atac. Este greu de crezut că înfrângerea de la Kiev va potoli spiritul războinic al regimului Putin. Lupta pentru ieşirea atât a Ucrainei, cât şi a Republicii Moldova din mâlul bolşevic către limanul european nu s-a încheiat nici pe departe. Şi nu se va termina până când procesele de democratizare nu vor atinge marile oraşe ale Rusiei, statul a cărui regim nu lasă Uniunea Sovietică să moară definitiv, iar spiritul acestui monstru să dispară în iad odată şi pentru totdeauna. Este greu de închipuit, dar procesul este inevitabil. Rusia şi poporul rus nu pot rămâne mult timp în captivitatea trecutului de îndată ce lumina libertăţii se întinde tot mai departe spre Răsărit. Adevărat, că până acolo mai este, dar o vorbă înţeleaptă spune că nu aduce veacul ce poate aduce ceasul. Să credem că va veni cât mai curând – ceasul libertăţii lor şi a noastre.