Execuţii în masă, deportări şi expulzări. Acestea au fost atrocităţile regimului sovietic în Republica Moldova.

De la înfiinţarea în 1924 a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldova (RASSM) la stânga Nistrului, până la proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991, comunismul a făcut pe acest teritoriu circa un milion de victime.

Este o cifră estimativă, vehiculată cu destulă timiditate încă în mediile intelectuale şi politice de la Chişinău, dar care va căpăta în curând un suport ştiinţific, iar mai apoi unul juridic, prin declararaţia de condamnare a regimului comunist din Moldova de către preşedintele interimar Mihai Ghimpu.

La o populaţie de aproximativ două milioane la sfârşitul războiului, se poate spune că, în 67 de ani, jumătate dintre moldoveni au avut practic de suferit din cauza sistemului comunist. Unii au fost deportaţi în Gulag, alţii au fost condamnaţi politic, înfundând închisorile din republică sau fiind expulzaţi în România. Cea mai cumplită soartă au avut-o însă cei executaţi în masă, fără nicio judecată. Urma lor a fost pierdută pe vecie.          

Deportaţi şi expulzaţi

„Este foarte greu de spus câte victime a făcut comunismul în Moldova, însă se poate estima că au fost aproape un milion. Pentru a le inventaria pe bază de documente s-a creat această comisie prezidenţială (n.r. - Comisia pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist)”, spune politologul Oleg Serebrian, deputat al Partidului Democrat, conferenţiar la Institutul European de Înalte Studii Internaţionale din Nisa.

Cele mai multe victime au fost deportate începând cu anii ’20, timp de trei decenii. Din motive economice (de avere) sau politice, unii au fost exilaţi în Siberia, alţii în Kazahstan. Foarte puţini s-au mai întors vreodată. Cam tot atâţia au fost expulzaţi de autorităţile comuniste în România: intelectuali şi preoţi.           Xenofobia şi foametea „O altă categorie de victime ţine de specificul comunismului de la noi, politica antisemită, susţinută prin ordine secrete de restricţie pentru evrei de a urma şcolile militare, de pildă, de promovare. Dacă înainte de război în Basarabia era concentrată jumătate din populaţia evreiască a României, adică 400.000 de persoane, după război, din cei 200.000 de evrei rămaşi, 100.000 au părăsit ţara, cei mai mulţi în anii ’70.

După 1991, au plecat iarăşi foarte mulţi, iaracum mai sunt30.000-40.000”, spune Oleg Serebrian. Neoprotestanţii reprezintă o altă categorie specifică de victime din Moldova, 50.000 dintre ei fiind deportaţi. „Părinţii Zinaidei Greceanîi (ex-premier comunist), de pildă, au fost deportaţi în Siberia pe criterii confesionale”, exemplifică Serebrianov. Populaţia germană din stânga Nistrului, totalizând 25.000 de suflete, a fost şi ea decimată prin deportarea în aprilie 1944, în Kazakstan.

La mijlocul anilor ’60, Hruşciov le-a permis celor care au supravieţuit să se întoarcă acasă, dar cei mai mulţi au părăsit Basarabia. „La toate aceste categorii se adaugă victimele foametei din anii ’30, de la stânga Nistrului, şi a celei din 1946-1947 din toată republica. Un om din zece a murit atunci”, cuantifică politologul basarabean.         ISTORICI REZERVAŢI

„Nu repetăm greşelile Comisiei Tismăneanu”

Pentru că numărul estimativ al victimelor regimului comunist este foarte mare, istoricii basarabeni membri în Comisia Prezidenţială pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Totalitar Comunist sunt foarte rezervaţi în a avansa cifre definitive. „Nu vrem să repetăm greşelile Comisiei Tismăneanu, din România, care a fost foarte criticată tocmai pe estimările victimelor cu variaţii foarte mari”, spune Mihai Taşcă, secretarul comisiei.

Numărarea victimelor trebuie să se încheie, teoretic, până pe 1 iunie, când comisia ar trebui să-şi finalizeze activitatea. Unii cred însă că aceasta e o misiune imposibilă, atâta vreme cât arhivele au fost până acum inaccesibile istoricilor, iar acum sunt deschise doar parţial.