În noiembrie 2014, l-am votat pe Klaus Iohannis. Nu pentru că m-a convins că ar fi un președinte potrivit. Nu îmi dăduse prilejul să trag o concluzie în ceea ce-l privește, pentru că fusese mut ca un pește pe timpul campaniei electorale. Mi-am zis: ”Așa e el! E sas. Vorbește puțin, dar va face multe!”. Am fost un dobitoc... din nou.
A făcut într-adevăr multe într-un an de când a ajuns la Palatul Cotroceni. Multe prostii. Mi s-au confirmat toate îndoilelile pe care le aveam, după ce l-am văzut în emisiune la Rareș Bogdan că nu stie cum funcționează Justiția, stat de drept, că nu are informații de bază despre instituțiile democratice și funcționarea lor.
Mi-am zis că nu poate fi mai rău ca Victor Ponta. L-a fel și-au spus în gând și milioanele de alegători care au pus ștampila pe numele lui, convinși că ajungerea lui Victor Ponta la Palatul Cotroceni ar fi un cataclism politic ce trebuie evitat. Cu orice preț. Așa au gândit și sutele de mii de români din Diaspora, care s-au trezit cu noaptea-n cap, au făcut cozi la ambasadele României din străinătate, au înghețat în acele zile reci de noiembrie, pentru a nu da România pe mâna lui Ponta și a clicii lui.
În acele zile de la sfârșitul anului 2014, gașca de lătrăi a lui Felix îi umilea pe diasporeni ”informând” opinia publică că nu sunt cozi la ambasade. Evitau subiectul cu ”grația” cu care patronul lor a devalizat Bugetul public. Aruncau în derizoriu revolta românilor din străinătate împiedicați să voteze. Încercau să convingă publicul din România că este o ficțiune. Asta după ce, în campania electorală, îi turnaseră lui Klaus Iohannis găleți întregi de lături mediatice, acuzându-l că a făcut trafic cu orfani, pe care i-a dat spre adopție în străinătate. Și câte și mai câte mizerii...
Văzîndu-l astăzi pe Dan Mihalache, șeful consilierilor lui Klaus Iohannis, la masă cu Mihai Gâdea, la sărbătoarea sașilor transilvăneni emigrați în Germania, mi s-a pus un nod în gât. Așa sfidare la adresa electoratului din Diaspora, care l-a făcut președinte pe Klaus Iohannis, rar mi-a fost dat să văd în cele aproape două decenii de când sunt jurnalist specializat în politică. Ce sfidare? E pur și simplu o bătaie de joc pentru care Klaus Iohannis ar trebui să dea explicații publice. Nu ziariștilor, ci românilor care l-au făcut ceea ce este astăzi: președintele României.
Este cu atât mai revoltător cu cât ieri, 30 ianuarie 2016, s-au împlinit trei ani de la tragedia de la #Colectiv. După acel carnagiu sinistru, catalizat de corupția politicienilor, au ieșit în stradă tineri care i-au cerut lui Klaus Iohannis să curețe mizeria din societate. Iohannis le-a data sigurări că i-a auzit. Ce face președintele după trei luni? Își trimite consilierul cel mai important să ia masa cu sinonimul mercenariatului mizerabil din presa românească. Cerințele străzii i-au intrat lui Iohannis pe-o ureche și i-au ieșit pe alta. După ce și-a pus guvernul său, a uitat cu totul de cei morți. A uitat și de răniți, dovadă că astăzi ei își strigă disperarea pe Facebook, pentru că au fost lăsați de izbeliște de autorități. Fără medicamente, fără pansamente. Fără nicio jenă...
Mai e de discutat și o chestiune pragmatică, dincolo de abordarea emoțională. Cum își imaginează șeful statului că vor reacționa autoritățile politizate ale Statului român care trebuie să-l execute pe coruptul Dan Voiculescu în Dosarul ICA, când îl vede pe ditamai șeful Administrației Prezidențiale la masă cu gâdele său? Președintele are obligația constituțională să vegheze la buna funcționare a instituțiilor statului. Cum face acest lucru când își trimite cel mai important consilier prezidențial să stea la masă cu vedeta unei televiziuni, al cărei sediu trebuia demult confiscat, pentru că este un bun obținut de Dan Voiculescu de pe urma activității sale infracționale?
În turul doi de scrutin, l-am votat pe Klaus Iohannis pentru că era răul cel mai mic. Regret profund această decizie. Data viitoare, dacă nu voi avea o alternativă în care să cred cu adevărat, voi vota răul cel mare. Voi pune ștampila pe un politician despre care voi avea certitudinea că mă va dezamăgi. Nu-mi voi mai face iluzii, pentru a nu avea deziluzii. De fiecare dată când am votat răul cel mic mi-am imaginat că s-ar putea să fac o alegere bună. Apoi am fost dezamăgit crunt. Nu vreau să mă mai mint. E sub demnitatea mea de alegător. N-o să-i mai ajut să-și ia țara înapoi. Nu cu votul meu.
Recomandările noastre
