De o jumătate de secol, în această parte de lume, a te pune împotriva Occidentului este o metodă verificată pentru a strânge simpatia opiniei publice. Odată, această teorie putea avea un sens: Vietnamul, Baia dei porci (tentativa eşuată de răsturnare a regimului Castro), Chile a lui Pinochet.
A răsturna regimuri, sau măcar tentativa de a o face recurgând la mercenari antrenaţi de către CIA făcea parte dintr-o amplă operaţiune de izolare a blocului sovietic. Atunci, folosirea aliaţilor era reţinută de către SUA crucială în relaţiile sale externe. Erau anii în care partidele comuniste care pactizau cu ruşii, erau legate de un profund sentiment de prietenie şi loialitate. Apoi, căderea zidului Berlinului a dus lumea către o altă direcţie, oricum poziţionndu-se înapoia unei moşteniri culturale importante.
Anii de frenetică dezvoltare industrială, tehnologică şi miltară, au revizuit modelul socio-cultural al ambelor blocuri, mai ales al celui estic şi numărul de variabile de luat în seamă în interiorul unui conflict au crescut peste măsură. În mod necesar fiecare din aceste variabile astăzi trebuie luate în considerare când e vorba despre Siria şi în general de Orientul Mijlociu.
Lumea de astăzi este color, nuanţele au o anume greutate şi Siria, în virtutea acelei laturi pe care Ocidentul şi-a desenat-o, riscă să reprezinte acum emblema unei simplificări politico-culturale care nu mai are sens. Culmea aceste reflexii ipocrite, care nu ţine cont de istoria siriană, cu atât mai puţin de ereditatea dinastică a lui Assad, este în întrebarea care se pune cu insistenţă: dacă Trump şi Macron au dovezile că acela care a folosit armele chimice a fost regimul de la Damasc, de ce nu le prezintă tuturor?
Ne puteți urmări și pe Google News
Este surprinzătoare forţa cu care idiologia reuşeşte să distrugă şi evidenţa, fiindcă adevărata întrebare ar trebui să-l privească pe Assad: dacă afirmă că rebelii au fost cei care au săvârşit măcelul, de ce nu arată el dovezile? Preşedintele în funcţie guvernează de 18 ani (înaintea lui, tatăl său Hafiz a guvernat 30 de ani) şi ascultând peroraţiile apărătorilor săi, controlează o mare parte din teritoriu. Ar putea să câştige războiul chiar mâine dacă ar lansa atacul. De ce n-o face? De ce nu-şi demonstrează nevinovăţia? Este întrebarea editorialistului Augusto Rubel - Huffingtonpost.
Recomandările noastre
