Mitul Securității încă bântuie societatea românească. Rolul generalului Iulian Vlad este important în conturarea acestuia. S-au spus și s-au scris multe lucruri, mii de articole, zeci de cărți, despre rolul Departamentului Securității Statului în România lui Nicolae Ceaușescu. Însă până de curând, generalul Iulian Vlad nu scosese o vorbă. În ultimele numere v-am prezentat un lung interviu realizat de doi foști ofițeri SIE, gen. Neghiu și col. Omeag, cu ultimul șef al Securității, Iulian Vlad. Un interviu care aduce punctul său de vedere în fața opiniei publice, care marchează câteva momente dintr-o altă perspectivă decât cea de până acum.

Ca istoric toate mărturiile sale mi s-au părut esențiale, iar ca ziarist și om care care a trăit evenimentele din 1989, fascinante.

Astăzi, preluăm un alt material din revista Periscop, a foștilor ofițeri SIE, care se ocupă de arestarea lui gen. Iulian Vlad. O arestare care s-a petrecut sub supravegherea fostului ambasador al URSS la București. Invitat de gen. Nicolae Militaru, la acel moment numit de Ion Iliescu în funcția de ministru al Apărării Naționale. Despre Nicolae Militaru aveam să aflăm că a fost agent al GRU, serviciul de informații al armatei sovietice, mai mult că făcea obiectul unui dosar de spionaj instrumentat de Securtitatea condusă de Iulian Vlad.

Dosarul "Corbii". Câteva elemente succinte despre cel care l-a arestat pe gen. Iulian Vlad și a condus armata română în 1990.

Absolvent al Academiei Militare Frunze, Militaru devine comandant de armată. Se bănuiește că în timpul studiilor la Moscova a fost recrutat de sovietici. Revenit în România este avansat extrem de rapid. În august 1978, Nicolae Militaru a participat la o aplicaţie, la Mangalia, a Forţelor Tratatului de la Varşovia. Aici s-a întâlnit în condiţii de maximă conspirativitate cu ataşatul militar sovietic, generalul Borisov, căruia i-a promis că îl va înlătura pe Nicolae Ceauşescu de la putere. Întâlnirea a fost monitorizată şi de aceea Nicolae Militaru a fost scos din rândul cadrelor militare active. 

În 1979, un alt agent GRU, generalul Istvan Kostyal s-a întâlnit cu Militaru şi a aranjat o întâlnire în trei, la care a participat și fostul ministru al apărării, Ion Ioniţă. La acea întâlnire, cei trei au pus bazele complotului de înlăturare a lui Ceaușescu. Drept urmare, una dintre primele măsuri a fost aceea de a contacta cadre militare active şi în rezervă care fusseră şcolite în URSS. Ulterior, prin comandorul Radu Nicolae, grupul Militaru - Ioniţă - Kostyal s-a cuplat cu Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. La cinci dintre întâlnirile complotiştilor a participat Ion Iliescu, însoţit de Gheorghe Apostol, un alt fost demnitar comunist. 

Securitatea a documentat mai multe vizite pe care Nicolae Militaru și soția sa le-au făcut în anul 1988 la Ambasa URSS. Apoi în luna iulie 1988, Nicolae Militaru a avut la Constanţa o întâlnire nocturnă, mijlocită de generalul Vasile Ionel, cu consulul sovietic. Securiatea a monitorizat întreaga întâlnire care a durat 2-3 și s-a desfășurat pe digul din port pentru a evita interceptarea ei. 

După cum se vede, Nicolae Militaru și ambasadorul URSS aveau motive temeinice să dorească arestarea gen. Iulian Vlad. 

Redăm fragmentul din revista Periscop.

"31 decembrie 1989 la ora prânzului.

Capitala României trăia încă drama împușcăturilor fără sens și fără țintă. Emanații „revoluției” continuau să producă dovezi jertfelnice ale dreptului lor de a conduce ce a mai rămas din România scoasă la mezat. Prin acest București trist și panicat, generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului, se îndrepta către Ministerul Apărării Naționale chemat acolo de ministrul apărării proaspăt numit, generalul Militaru.

Deodată, crainicul postului de radio național transmite un comunicat important: șeful Departamentului Securității Statului, generalul Iulian Vlad și adjuncții săi au fost arestați.

Șoferul autoturismului de serviciu devine palid. - Mergi mai departe băiete, că doar nu ne-om apuca acum de haiducie ca să le facem pe plac, rosti calm generalul. În clădirea ministerului părea totul pustiu, nicio mișcare. Generalul Iulian Vlad și adjuncții săi au intrat în biroul ministrului, unde îi așteptau Gelu Voican Voiculescu și generalul Vasile Ionel. După un simulacru de dialog privind măsurile de securitate preconizate a fi luate cu prilejul zilelor libere de Anul Nou, adjuncții șefului D.S.S. sunt invitați, pe rând să plece și tot pe rând sunt arestați la ieșirea din birou. După o discuție mai detaliată pe aceleași probleme de securitate avută cu generalul Vlad, cei doi se ridică în picioare, iar Gelu Voican Voiculescu, cu un zâmbet malițios i se adresează șefului D.S.S. : „Dați-ne voie, d-le general, să vă felicităm și să vă urăm La mulți ani!” și-l îmbrățișează precum Iuda pe Iisus. Ajuns în anticamera biroului ministrului, generalul Vlad este întâmpinat de generalul Ortopan, care i se adresează astfel: - Domnule general, am ordin să vă arestez! - Faceți-vă datoria, domnule general. - Vă rog să-mi predați arma. - Eu nu am purtat asupra mea niciodată o armă. Poftiți în schimb tot ce am prin buzunare – chei, portmoneu ... Aruncând o privire scurtă pe fereastră, generalul Vlad zări la geamul clădirii de vis-a-vis, ca într-o vitrină, pe ambasadorul Uniunii Sovietice la București, Evghenii Teajelnikov și pe generalul Militaru savurându-și pofta ce-au dorit. La ieșirea din anticameră, șeful D.S.S. a fost încadrat de o grupă de militari echipați de război, inclusiv cu mască de gaze, înarmați cu pistoale mitralieră AKM. A fost urcat într-un TAB unde avea să rămână câteva ore supravegheat de patru soldați care aveau îndreptate pistoalele mitralieră cu baionetele îndreptate în coasta generalului. La căderea întunericului a urmat un parcurs halucinant care avea să se încheie în incinta unei unități militare. Locul detenției provizorii (31 decembrie 1989 - sfârșitul lunii aprilie 1990). Încăperea arestului, situată la demisolul unei clădiri, avea o suprafață de cca. 10 mp. În loc de ușă, gratii din metal. Un pat de fier, fără saltea, prevăzut cu o plasă din platband metalic. Încăperea avea un ochi de geam înfundat cu o pernă și acoperit cu o pătură bătută în cuie. Fără masă, fără scaun, fără sistem de încălzire, pardoseală de ciment. Becul de iluminat nu se stingea niciodată. Avea însă un WC, improvizat și acela. Nu exista ceas, nici creion, nici hârtie. Pază permanentă sub teroarea unui pistol mitralieră așezat ostentativ cu țeava sprijinită pe grilajul de metal. În acest loc și în aceste condiții avea să petreacă generalul Vlad peste 100 de zile de detenție. Un calvar consumat în infern. Zile și nopți la rând, aici geană pe geană nu s-a așezat fără chinuitoarea întrebare – de ce? De ce aici și de ce așa? Trupul și sufletul generalului se aflau în suferință acută. Din când în când trupul își consuma răgazul odihnei cu capul așezat în reazemul palmelor adunate căuș sau cu tâmpla lipită de caschetă pe rol de pernă. Patul de acasă lipsea, lumina cerului nu se vedea, freamătul străzii nu se auzea, lipsea familia, lipseau camarazii ... De fapt, lipsea totul – lipsea libertatea. Paza nemijlocită a încăperii de arest era asigurată de militari în termen înarmați cu pistoale mitralieră, organizați în schimburi comandate de un sergent înarmat și el cu un pistol Carpați, prea plin de importanța misiunii sale și încărcat de o ură indusă, amplificată adesea bahic.

Am cules câteva din amintirile generalului-erou (el a salvat România de la un război civil) din timpul detenției sale de început, ilegale și inumane.

„Cu fiecare zi care trecea, starea mea fizică și de spirit se deteriora... Lipsa unui confort minim de igienă corporală; hrana servită doar o singură dată pe zi la ore alese aleatoriu, parcă anume să nu am un reper al timpului – mâncare de proastă calitate și neîndestulătoare; lipsa aerului proaspăt și a comunicării minime, de subzistență; angoasă întreținută de lipsa oricărei comunicări cu familia sau informare despre starea celor dragi în condițiile date, au fost tot atâtea motive să mă simt părăsit de destin, de dreptul la adevăr și dreptate, la bucuria de a trăi departe de amenințări, de insecuritatea mea și a familiei mele. La ce mă gândeam atunci? Nu știu. N- am fost, nu sunt nici acum un supraom. Cred că mă gândeam la toate și la bune și la rele. Predominantă a fost speranța în triumful adevărului și nevinovăției mele. Aveam timp de toate. Curios însă, nu eram copleșit atunci de sentimentul urii și al răzbunării, cum nu sunt nici acum. Și nu regretam nimic din ceea ce am hotărât și am făcut eu în decembrie 1989. Și totuși, au fost momente când m-am simțit om, tratat de singurii oameni al căror chip prezent îmi ameliora singurătatea și angoasa încarcerării – unii dintre soldații care mă păzeau ... ”

Îi era foame, tare foame îi era. Simțea pustietatea din burtă care nu-i dădea pace zi și noapte. Ar fi vrut ceva care să-i înlăture gustul ăla sălciu instalat în toată simțirea sa: în gură, în gât și în stomac. De exemplu, o ceapă sau o căpățână de usturoi pe care să o înfulece dimpreună cu pâinea aia neagră și tare de soldat pe care o primea o dată pe zi. Și veni minunea."

VA URMA