Editura Evenimentul si Capital

Ziua Internațională a Holocaustului. Povestea cutremurătoare a unei femei care și-a pierdut soțul și fiul

Autor: | | 7 Comentarii | 1084 Vizualizari

De Ziua Internaţională a Holocaustului, reproducem un fragment emoţionant din romanul "America de peste pogrom", de Cătălin Mihuleac. Roza Oxenberg, soţie de ginecolog, îşi pierde în Pogromul de la Iaşi - 29 iunie 1941 - atât soţul, cât şi fiul, ea însăşi fiind victima unui viol în grup. Îi rămâne doar fiica - Golda - pe care o ia sub aripa sa protectoare un rabin milos. Reamintim că "America de peste pogrom" va apărea pe piaţa germană, copy-right-ul fiind achiziţionat de prestigioasa editură "Zsolnay"

Străzile oraşului sunt debarasate de cadavrele despuiate, căruţele primăriei pleacă la cimitir cu vârf şi se întorc goale, trotuarele sunt curăţate meticulos de bălţile ruşinoase ale sângelui. Comunitatea Evreiască deschide un catastif nou şi începe să numere mort cu mort. Dispăruţii sunt crezuţi o vreme vii şi aşteptaţi să revină acasă. Puţini sunt cei care se întorc.

La început, Rabbi o menajează cum se pricepe mai bine pe răţuşcă. N‑o lasă să afle cu exactitate unde şi cum şi‑au găsit sfârşitul tatăl şi fratele. N‑o lasă să afle nici de bunica, moartă cu mâna strânsă la piept, vrând să‑şi arunce inima departe, să o doară mai puţin umilinţele prin care îi trece fiica, violată şi răsviolată de‑o adunătură de troglodiţi, în camera de alături.

N‑o lasă să‑şi vadă nici mama, în primele zile. O găseşte zăcând dezbrăcată şi privind în gol, cu picioarele desfăcute la 180 de grade, ca o insectă încleiată într‑un chihlimbar respingător de sânge, urină, sămânţă bărbătescă şi scârnă. Are înfiptă o ţigară „Doina” în gură, e acoperită de răni mai superficiale şi mai adânci, iar la gât poartă podoaba ironică a eşarfelor roşii care i‑au demascat simpatiile bolşevice. Alături de ea, în acelaşi scop demascator, stă lungit un steguleţ roşu.

Ofiţerul neamţ a fost cel care a ţinut să o pozeze împodobită astfel, pentru a rămâne cu o amintire caldă în luptele geroase ce îl aşteaptă în Rusia. I‑a vârât băţul steguleţului ici şi colo, i‑a turnat între ţâţe rom şi l‑a somat pe vecinul Vicovschi să bea bruderschaft cu el, l‑a pus pe Ilie s‑o călărească şi s‑o biciuiască, l‑a rugat pe poliţistul basarabean să‑i dea cu iaurt de sloboz pe faţă, că‑n Germania se zice că face bine la ten.

Rabbi le ia pe Roza şi Golda sub aripă, instalându‑le într‑o cameră a modestei lui locuinţe, din Cartierul Podu Roşu. Cu greu mai poţi scoate un cuvânt de la Roza. Stă toată ziulica în curte, pe o băncuţă, şi bolboroseşte pre limba ei. Or fi versete, să‑şi dizolve durerea din suflet ? Nu, nu seamănă cu versetele. Într‑o zi, Rabbi se apropie pe nevăzute şi aude tot ce Roza repetă în şoaptă. Ascultă un minut încheiat şi se îngrozeşte.

Nu‑i a bună. O supraveghează atent, îi măsoară porţiile de mâncare, care se întorc abia atinse din faţa ei. De unde o fi venind duşmănia totală vizavi de orice i se pune în farfurie ? Nu mai vrea să trăiască, oare ? Uită că are o răţuşcă de crescut, pe Golduţa ?

Ce cădere! O femeie până ieri frumoasă de‑ţi tăia suflarea, cum a ajuns o grămadă de oase, care împung o piele ce dă să plesnească. Nimic nu mai aminteşte ondulările şi catifelările de altădată. Nimic nu mai evocă trăsăturile ei aristocrate, ascultând de o ordine muzicală.

Când crede că n‑o vede nimeni, Roza spală şi iar spală rufe, cu faţa încreţită de scârbă. Rabbi intră mai dihai la idei. Ca un detectiv, o urmăreşte şi constată că mai cu seamă chiloţii fac obiectul elanului ei curăţătoresc. O fi o rămăşiţă a pedanteriei de cucoană ? O fi o descărcare nervoasă ? Să nu uităm că doamna vine dintr‑o casă din acelea cu cerdac, aflată în bucăţica de oraş binecuvântată cu dumnezeiescul dar al canalizării.

Într‑o astfel de casă a vieţuit ea. Adaptarea la o locuinţă modestă, dintr‑un cartier care s‑a bătut pe viaţă şi pe moarte – sunt abia zece ani de atunci – cu o epidemie de febră tifoidă, cauzată tocmai de lipsa canalizării, nu se poate face cu una, cu două. Ea e cucoană, ce să mai vorbim... Nu ştie ce înseamnă operaţiunea de vidanjare, n‑a văzut sacalele de preluare a conţinutului puturos al latrinelor. Dar, mă rog, cum să avem noi toaletă ca la Paris?

Ori... Stai aşa, nu care cumva? Bănuieli cumplite îi vârtejesc sufletul, când vede cât de des îşi miroase Roza lenjeria spălată. Freacă în mâini, freacă şi tot freacă. Duce la nas şi iar freacă.

Rabbi îşi adună curajul în vorbe. O salută de cu dimineaţă cu formula „mergi în sufletul meu!”, ridică un ocol larg din cuvinte şi – în sfârşit! – apucă subiectul. N‑ar vrea dumneaei să‑şi învingă sfiala şi să se prezinte la un control medical, din acela adresat doamnelor ? Nu c‑ar avea vreun beteşug, bun înţeles că nu are, ce să aibă. Însă numai aşa, în scop... Care e cuvântul acela doftoricesc ? „Profilactic”, aţi zis ? Ei da, profilactic, bată‑l norocul de cuvânt pezevenghi.

Fiind soaţă de ginecolog, ştiţi totodată mai bine ca oricine că trupul femeii e plămădit dintr‑un aluat mai gingaş ca al bărbatului. Altfel vibrează, altfel răspunde la – hm ! – neplăcerile aduse de vitregia acestor timpuri. Până şi nevastă‑mea se duce o dată pe an la control, mai cu seamă de când a aflat că nu mai poate avea copii. Se duce, de ce să nu se ducă, să ia asigurări că totul e în bună rânduială. Face piaţa şi trece oleacă şi pe la doctor, că tot e în drum.

— O să mergem împreună la consult, am vorbit deja cu un medic. Ne aşteaptă. Că, deh, doamnă doctor, sănătoşi să fim, că pe celelalte le‑om cumpăra noi cumva.

În alte privinţe, să steie fără grijă. În evidenţele Comunităţii Evreieşti, numărul pauperilor e înfricoşător. Dar el a pus destui bani deoparte, la teşcherea. Golduţa nu va fi înscrisă la orfelinat, nici nu va şti care‑i gustul de cantină. Viitorul ei, al nostru, nu se anunţă negru, nicidecum. E marfă rară aşa un viitor, e marfă adusă – he‑he‑he ! – cu comerţul de import. Cine nu şi‑ar dori să‑l aibe ? Da’ să ştiţi că e numa’ şi numa’ viitorul nostru. Om vedea cu timpul dacă merită cineva să‑i dăm şi lui o porţie.

Roza se lasă greu convinsă, dar se lasă. E primită cu toată căldura de‑un fost coleg de‑al lui Jacques, în timp ce Rabbi rămâne să bea un ceai în anticameră.

Deasupra biroului, doctorul ţine o fotografie înrămată, mare cât un tablou. Un ciorchine de medici internişti, în halate şi bonete de‑un alb fără cusur, şade pe treptele spitalului, cu dom’ profesor al lor la mijloc. Un zâmbet larg, încrezător în vremurile ce or să vină, traversează grupul de la stânga la dreapta, întrerupt numai de aerul de sobrietate academică al magistrului.

Ochii Rozei dau să‑i scape din orbite, alunecând de la un internist la altul. E atrasă de un amănunt ciudat. Mai bine de jumătate dintre medici au ceva scris pe o etichetă ataşată pe bonete, ca un fel de cod de recunoaştere. Se apropie şi citeşte: „29 iunie ’41”.

Face repede legătura. Aceia sunt morţii din Pogrom. Gura i se usucă, simţurile îşi ignoră organele, pentru a se aduna în ochi. În mod normal, trebuie să fie şi el pe aici. Unde?

În sfârşit, îl reperează. Pierdut în rândul din spate, răvăşit de parcă tocmai s‑ar fi dat jos din tren după o lungă şi istovitoare călătorie, zâmbeşte spre viitor Jacques al ei. Zâmbeşte stângaci ca un şcoler, zâmbeşte cel mai neîndemânatic dintre toţi. Zâmbeşte ca în seara primei lor întâlniri, când au vrut să meargă la un film la Trianon sau Phoenix, dar le‑a fost prea frică să nu‑i prindă şi să‑i stâlcească în bătaie bandele de legionari.

Mircea Badea, mesaj suburban la adresa lui Augustin Lazar: Javra dracului!

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI