Străzile oraşului sunt debarasate de cadavrele despuiate, căruţele primăriei pleacă la cimitir cu vârf şi se întorc goale, trotuarele sunt curăţate meticulos de bălţile ruşinoase ale sângelui. Comunitatea Evreiască deschide un catastif nou şi începe să numere mort cu mort. Dispăruţii sunt crezuţi o vreme vii şi aşteptaţi să revină acasă. Puţini sunt cei care se întorc.

La început, Rabbi o menajează cum se pricepe mai bine pe răţuşcă. N‑o lasă să afle cu exactitate unde şi cum şi‑au găsit sfârşitul tatăl şi fratele. N‑o lasă să afle nici de bunica, moartă cu mâna strânsă la piept, vrând să‑şi arunce inima departe, să o doară mai puţin umilinţele prin care îi trece fiica, violată şi răsviolată de‑o adunătură de troglodiţi, în camera de alături.

N‑o lasă să‑şi vadă nici mama, în primele zile. O găseşte zăcând dezbrăcată şi privind în gol, cu picioarele desfăcute la 180 de grade, ca o insectă încleiată într‑un chihlimbar respingător de sânge, urină, sămânţă bărbătescă şi scârnă. Are înfiptă o ţigară „Doina” în gură, e acoperită de răni mai superficiale şi mai adânci, iar la gât poartă podoaba ironică a eşarfelor roşii care i‑au demascat simpatiile bolşevice. Alături de ea, în acelaşi scop demascator, stă lungit un steguleţ roşu.

Ofiţerul neamţ a fost cel care a ţinut să o pozeze împodobită astfel, pentru a rămâne cu o amintire caldă în luptele geroase ce îl aşteaptă în Rusia. I‑a vârât băţul steguleţului ici şi colo, i‑a turnat între ţâţe rom şi l‑a somat pe vecinul Vicovschi să bea bruderschaft cu el, l‑a pus pe Ilie s‑o călărească şi s‑o biciuiască, l‑a rugat pe poliţistul basarabean să‑i dea cu iaurt de sloboz pe faţă, că‑n Germania se zice că face bine la ten.

Rabbi le ia pe Roza şi Golda sub aripă, instalându‑le într‑o cameră a modestei lui locuinţe, din Cartierul Podu Roşu. Cu greu mai poţi scoate un cuvânt de la Roza. Stă toată ziulica în curte, pe o băncuţă, şi bolboroseşte pre limba ei. Or fi versete, să‑şi dizolve durerea din suflet ? Nu, nu seamănă cu versetele. Într‑o zi, Rabbi se apropie pe nevăzute şi aude tot ce Roza repetă în şoaptă. Ascultă un minut încheiat şi se îngrozeşte.

Nu‑i a bună. O supraveghează atent, îi măsoară porţiile de mâncare, care se întorc abia atinse din faţa ei. De unde o fi venind duşmănia totală vizavi de orice i se pune în farfurie ? Nu mai vrea să trăiască, oare ? Uită că are o răţuşcă de crescut, pe Golduţa ?

Ce cădere! O femeie până ieri frumoasă de‑ţi tăia suflarea, cum a ajuns o grămadă de oase, care împung o piele ce dă să plesnească. Nimic nu mai aminteşte ondulările şi catifelările de altădată. Nimic nu mai evocă trăsăturile ei aristocrate, ascultând de o ordine muzicală.

Când crede că n‑o vede nimeni, Roza spală şi iar spală rufe, cu faţa încreţită de scârbă. Rabbi intră mai dihai la idei. Ca un detectiv, o urmăreşte şi constată că mai cu seamă chiloţii fac obiectul elanului ei curăţătoresc. O fi o rămăşiţă a pedanteriei de cucoană ? O fi o descărcare nervoasă ? Să nu uităm că doamna vine dintr‑o casă din acelea cu cerdac, aflată în bucăţica de oraş binecuvântată cu dumnezeiescul dar al canalizării.

Într‑o astfel de casă a vieţuit ea. Adaptarea la o locuinţă modestă, dintr‑un cartier care s‑a bătut pe viaţă şi pe moarte – sunt abia zece ani de atunci – cu o epidemie de febră tifoidă, cauzată tocmai de lipsa canalizării, nu se poate face cu una, cu două. Ea e cucoană, ce să mai vorbim… Nu ştie ce înseamnă operaţiunea de vidanjare, n‑a văzut sacalele de preluare a conţinutului puturos al latrinelor. Dar, mă rog, cum să avem noi toaletă ca la Paris?

Ori… Stai aşa, nu care cumva? Bănuieli cumplite îi vârtejesc sufletul, când vede cât de des îşi miroase Roza lenjeria spălată. Freacă în mâini, freacă şi tot freacă. Duce la nas şi iar freacă.

Rabbi îşi adună curajul în vorbe. O salută de cu dimineaţă cu formula „mergi în sufletul meu!”, ridică un ocol larg din cuvinte şi – în sfârşit! – apucă subiectul. N‑ar vrea dumneaei să‑şi învingă sfiala şi să se prezinte la un control medical, din acela adresat doamnelor ? Nu c‑ar avea vreun beteşug, bun înţeles că nu are, ce să aibă. Însă numai aşa, în scop… Care e cuvântul acela doftoricesc ? „Profilactic”, aţi zis ? Ei da, profilactic, bată‑l norocul de cuvânt pezevenghi.

Fiind soaţă de ginecolog, ştiţi totodată mai bine ca oricine că trupul femeii e plămădit dintr‑un aluat mai gingaş ca al bărbatului. Altfel vibrează, altfel răspunde la – hm ! – neplăcerile aduse de vitregia acestor timpuri. Până şi nevastă‑mea se duce o dată pe an la control, mai cu seamă de când a aflat că nu mai poate avea copii. Se duce, de ce să nu se ducă, să ia asigurări că totul e în bună rânduială. Face piaţa şi trece oleacă şi pe la doctor, că tot e în drum.

— O să mergem împreună la consult, am vorbit deja cu un medic. Ne aşteaptă. Că, deh, doamnă doctor, sănătoşi să fim, că pe celelalte le‑om cumpăra noi cumva.

În alte privinţe, să steie fără grijă. În evidenţele Comunităţii Evreieşti, numărul pauperilor e înfricoşător. Dar el a pus destui bani deoparte, la teşcherea. Golduţa nu va fi înscrisă la orfelinat, nici nu va şti care‑i gustul de cantină. Viitorul ei, al nostru, nu se anunţă negru, nicidecum. E marfă rară aşa un viitor, e marfă adusă – he‑he‑he ! – cu comerţul de import. Cine nu şi‑ar dori să‑l aibe ? Da’ să ştiţi că e numa’ şi numa’ viitorul nostru. Om vedea cu timpul dacă merită cineva să‑i dăm şi lui o porţie.

Roza se lasă greu convinsă, dar se lasă. E primită cu toată căldura de‑un fost coleg de‑al lui Jacques, în timp ce Rabbi rămâne să bea un ceai în anticameră.

Deasupra biroului, doctorul ţine o fotografie înrămată, mare cât un tablou. Un ciorchine de medici internişti, în halate şi bonete de‑un alb fără cusur, şade pe treptele spitalului, cu dom’ profesor al lor la mijloc. Un zâmbet larg, încrezător în vremurile ce or să vină, traversează grupul de la stânga la dreapta, întrerupt numai de aerul de sobrietate academică al magistrului.

Ochii Rozei dau să‑i scape din orbite, alunecând de la un internist la altul. E atrasă de un amănunt ciudat. Mai bine de jumătate dintre medici au ceva scris pe o etichetă ataşată pe bonete, ca un fel de cod de recunoaştere. Se apropie şi citeşte: „29 iunie ’41”.

Face repede legătura. Aceia sunt morţii din Pogrom. Gura i se usucă, simţurile îşi ignoră organele, pentru a se aduna în ochi. În mod normal, trebuie să fie şi el pe aici. Unde?

În sfârşit, îl reperează. Pierdut în rândul din spate, răvăşit de parcă tocmai s‑ar fi dat jos din tren după o lungă şi istovitoare călătorie, zâmbeşte spre viitor Jacques al ei. Zâmbeşte stângaci ca un şcoler, zâmbeşte cel mai neîndemânatic dintre toţi. Zâmbeşte ca în seara primei lor întâlniri, când au vrut să meargă la un film la Trianon sau Phoenix, dar le‑a fost prea frică să nu‑i prindă şi să‑i stâlcească în bătaie bandele de legionari.

Roza îşi îndreaptă mâna osoasă spre boneta soţului, încercând să‑i dea jos eticheta. Nu poate, dar nici nu se lasă. Dă să i‑o sucească la ceafă, pentru a face dispărut rânjetul acelei date fatale, notate pe frunte. Soarta i‑a scris‑o, desigur. Acela e creionul chimic pe care doar soarta îl foloseşte, după ce îl udă cu saliva ei încărcată de microbi. Doar de aia se spune că ce ţi‑e scris, în frunte ţi‑e pus.

E încredinţată că, dacă data Pogromului dispare de pe bonetă, Jacques reînvie pe loc, într‑o clipită. Şi‑o să iasă din scorbura pozei şi‑or să meargă împreună acasă, cu degetele împletite. Numai de‑ar izbuti să‑i sucească la ceafă boneta. Încearcă o dată, mai încearcă o dată… Mâna îi tremură, degetele îi alunecă pe hârtia lucioasă. Nu poate să apuce. Ah, fir‑ai tu să fii de bonetă neghioabă!  

Doctorul o urmăreşte câteva secunde, cu o emoţie de care nu are trebuinţă. O prinde de încheietură şi o trage blând în sala de alături. Îl încearcă o senzaţie ciudată, când o atinge. Săraca femeie ! E mai slabă ca scheletul didactic, prezentat studenţilor din anul întâi, la cursul de Anatomie.

Roza a învăţat să se supună: se dezbracă pe tăcutelea, se suie pe masă, îşi desface picioarele. Nu vrea să mănânce iar bătaie, ca atunci când cu ofiţerul german şi ceilalţi. Îl priveşte cu resemnare pe doctor, cum îşi pune tacticos mănuşile de muşchetar.

 

Când revin amândoi în cabinet, fotografia cu grupul de internişti nu mai este pe perete. S‑o fi dat jos singură, îşi închipuie văduva. Tinerii internişti or fi plecat cu profesorul la Restaurantul Corso, să se destindă.

Doctorul e cutremurat de consult, dar actoria sa profesională nu lasă nimic să transpire. Cât timp Roza bea un ceai întremător, servit de asistenta care‑i completează datele personale în registrul de consultaţii, ginecologul vorbeşte în şoaptă cu Rabbi.

E nevoie de o intervenţie chirurgicală multiplă, pentru că treaba nu e deloc una cuşer. Pentru început, se impune un scurt raclaj, pentru că ăsta‑i adevărul : urmare a violului, doamna Oxenberg este însărcinată în trei luni. Dar ce‑i cu dumneavoastră, sper că n‑o să‑mi faceţi un infarct ? ! Specializarea mea nu e de cardiolog, cu tot regretul. Ah, dar am un leac universal : un păhărel de coniac. Vă servesc imediat.

Din păcate, mai e ceva. Partea cea mai gravă vine abia la sfârşit, în ramura noastră. Violul îndurat de doamna Oxenberg – ce om rar a fost soţul dumneaei, ce profesionist şi ce coleg ! – se arată mai traumatizant ca unul simplu. Ştiu, nu există nicăieri viol simplu, vorbesc doar din punctul de vedere strict medical. Nu mă refer la numărul sporit al agresorilor, câţi or fi fost, am înţeles că vreo cinci sau chiar şase‑şapte.

Ci am în vedere că i‑au fost introduse în vagin tot felul de corpuri străine. De ce i‑au fost introduse ? Pentru ca violatorii să se distreze, pentru ce altceva ? E vorba de un pistol, cred că şi de băţul unui steguleţ. Astfel au fost cauzate rupturi de perineu. Destul de grave, care trebuiesc operate. Partea proastă e că, în timp, ele conduc la incontinenţă urinară, pentru că uterul începe să coboare, uite‑aşa. Dacă nu se intervine, se va scăpa tot mai des pe dânsa. De aceea, operaţia se impune în maximum trei luni de la viol. Doamna se află în grafic, dacă pot spune aşa.

Să vă mai torn o picătură de coniac ? O să beau şi eu. L‑aţi şi dat pe gât ? Coniacul e obligatoriu la consultaţii. Cel mai bun anestezic.

Şi tot nu e tot. O să vă rog totuşi să luaţi loc. Nu e tot, pentru că violul a inclus şi penetrarea anală. Se înţelege că un astfel de act violent e cu mult mai vătămător ca violul vaginal. Găurile sunt vecine şi, pentru cei needucaţi, tentaţia e mare. Au rămas în urmă leziuni de o mare severitate, nu doar simple rupturi ale mucoasei. Sfincterul anal este grav rănit, posibil rupt. Nu‑şi mai face datoria. Ceea ce produce incontinenţa materiilor fecale. Se întâmplă accidental acum, dar va fi din ce în ce mai des, dacă nu se intervine. Pentru refacere, este necesară o nouă intervenţie chirurgicală. Altă anestezie, alt ac, altă aţă. Dacă operaţia e uşoară ? Nu, nicio intervenţie chirurgicală nu e.

Şi iarăşi trebuie să fim atenţi, pentru a ne înscrie într‑un termen de trei luni de la data producerii. Vedeţi, astfel capătă explicaţiune grija exagerată a bolnavei pentru curăţenia lenjeriei intime, care v‑a alarmat şi v‑a adus la mine. Să vorbim româneşte : se scapă pe dânsa, nu mai are control, se murdăreşte involuntar. Pudoarea îi este şi ea violată, demnitatea umană la fel. De aici izolarea ei, tăcerea ei.

Ce vreţi, a fost doamnă de înaltă clasă. Nu‑i uşor să cazi de atât de sus. Cunosc cazuri de oameni sărăciţi, cărora le e jenă să frecventeze cantinele sociale şi primesc acasă porţiile trimise de Comunitate. Faţă de aşa ceva, ruşinea ei nu suportă comparaţiune.

O să recapitulez, pe scurt, tactica medicală, ca să ne fie limpede : vom începe cu chiuretajul, apoi vom trece la operaţia de refacere a rupturilor de perineu şi vom încheia cu intervenţia chirugicală de reconstruire a sfincterului anal. E mult de muncă.

Vorbind cinstit, vindecată pacienta nu va fi nicicând. Că sufletul nu i‑l poate reconstrui nimenea. Mă doare că tocmai o soţie de eminent obstetrician a păţit nenorocirea. Care se adaugă tragediei de a‑şi pierde bărbatul, fiul şi mama.

Obstetrică‑ginecologie… Nu vreau să cred că există un blestem în familiile celor care au optat pentru specializarea aceasta. Dacă aş crede‑o, mâine m‑aş reprofila.

Istoria patriei a căpătat deprinderea de a număra morţii şi răniţii fiecărui capitol din cărţoiul ei. Întotdeauna, cei căzuţi în luptă sunt notaţi meticulos în registre, înainte de a li se trânti un grad militar post‑mortem în piept şi a fi zvârliţi în groapă. Întotdeauna, cei răniţi nemortal umplu un timp paturile de spital şi paginile de catastif medical, înainte de a‑şi începe târâşul lung pe străzi şi cerşetoria de la colţ, oripilându‑i pe nevătămaţii pentru care, de fapt, şi‑au lăsat mâinile şi picioarele în tranşee.

Te-ar putea interesa și: