Franța. Cetățenii francezi sărbătoresc pe 14 iulie Ziua Franței, iar anul acesta marchează și 235 de ani de la Căderea Bastiliei.

Căderea Bastiliei, pe 14 iulie 1789, a marcat momentul de început al Revoluției Franceze, când fortăreața a fost cucerită de revoluționarii parizieni. Deși Bastilia mai avea doar șapte deținuți, capturarea ei a simbolizat sfârșitul Vechiului Regim și începutul unei noi ere în istoria Franței. O mulțime de peste 40.000 de oameni a pătruns în cetate, reușind să se apodereze de cele peste 30.000 de puști și 12 tunuri aflate în interiorul fortului. Din 1880, această zi este sărbătorită ca Ziua Națională a Franței, un simbol al luptei pentru libertate și egalitate.

Cum a început Căderea Bastiliei

Regele Ludovic al XVI-lea avea nevoie urgent de fonduri, dar nu reușise să impună noi taxe atunci când a convocat o adunare a Stărilor Generale. Această convocare s-a transformat, însă, într-un protest împotriva condițiilor de trai precare din Franța. Pe 14 iulie 1789, o mulțime furioasă din Paris, afectată de foamete din cauza recoltelor slabe și supărată de povara impozitelor, a luat cu asalt Bastilia. Această acțiune a fost o manifestare a nemulțumirii față de rege și guvern, simbolizând o rebeliune împotriva autorității absolutiste.

În imaginația colectivă, Bastilia a devenit un simbol al absolutismului și monarhiei. Căderea acestei fortărețe a reprezentat prima victorie a locuitorilor Parisului împotriva "Ancien Régime"-ului. Până în 1785, regele avea puterea de a întemnița fără judecată pe cei nemulțumiți de regimul său, iar în ziua următoare căderii, s-a ordonat demolarea fortului, încredințată lui Pierre-Françis Palloy. Bastilia, construită în anii 1300 pentru a apăra orașul Paris, adăpostea doar șapte prizonieri în acel moment. Această fortăreață, care a servit și ca închisoare pentru dizidenți politici, urma să fie înlocuită cu o piață publică, marcând astfel o schimbare profundă în istoria Franței.

Extravaganțe din partea regelui

În ciuda datoriilor uriașe moștenite de la predecesorul său, regele Ludovic al XVI-lea și regina Maria Antoaneta au continuat să cheltuie extravagant, inclusiv prin sprijinirea coloniilor americane în lupta pentru independență față de britanici. Până la sfârșitul anilor 1780, guvernul Franței se afla în pragul dezastrului economic, iar recolta slabă din 1788 a dus la o foamete națională. Prețul pâinii a crescut atât de mult încât, în cele mai dificile momente, un om de condiție medie cheltuia aproximativ 88% din salariul său doar pe acest produs de bază, exacerbând astfel nemulțumirile populației.

În fața crizei, Ludovic al XVI-lea a convocat Stările Generale, o adunare națională structurată pe trei ordine: clerul (Prima Stare), nobilimea (A Doua Stare) și plebeii (A Treia Stare). Deși A Treia Stare reprezenta aproximativ 98% din populație, ea putea fi ușor depășită de celelalte două stări. Această inegalitate a dus la o cerere imediată de mai multe drepturi din partea deputaților A Treia Stări, care s-au declarat un nou organism numit "Adunarea Națională". La 20 iunie 1789, găsind ușile sălii de ședințe încuiate, reprezentanții A Treia Stări s-au adunat într-un teren de tenis acoperit, unde au depus celebrul "Jurământ al terenului de tenis", angajându-se să nu se despartă până la stabilirea unei noi Constituții scrise.

Căderea Bastiliei. Revolta

Atunci când mai mulți nobili și clerici s-au alăturat Adunării Naționale, regele Ludovic al XVI-lea și-a dat indignat acordul, dar a reacționat prin mutarea mai multor regimente de armată în Paris și împrejurimi, ceea ce a stârnit temeri că va destrăma adunarea cu forța. La 11 iulie, regele l-a demis pe Jacques Necker, ministrul său popular și reformator, ceea ce a provocat furia mulțimilor. A doua zi, protestatarii au inundat străzile Parisului, hărțuind soldații regaliști, care s-au retras din oraș. Mulțimile au incendiat majoritatea posturilor vamale din Paris și au început o căutare frenetică pentru arme și alimente, culminând cu tulburările din dimineața zilei de 14 iulie, când au confiscat aproximativ 32.000 de muschete și câteva tunuri de la Hôtel des Invalides.

Pe 14 iulie, Bernard-René de Launay, guvernatorul Bastiliei, a privit cu groază cum o mulțime tot mai mare de revoluționari înconjura cetatea. După ce a primit cererea de a se preda, el a invitat delegații revoluționarilor pentru negocieri, promițând că nu va deschide focul, deoarece nu avea ordin direct de la rege. Pe măsură ce discuțiile se prelungiau, neliniștea s-a amplificat în rândul mulțimii, care temea că reprezentanții lor sunt ținuți prizonieri. În cele din urmă, un grup de bărbați a escaladat un zid exterior și a coborât un pod mobil, permițând mulțimii să năvălească înăuntru. De Launay, în momentul crucial, a ordonat soldaților să tragă, rezultând aproape 100 de morți și zeci de răniți în rândul revoluționarilor, în timp ce regaliștii au pierdut doar un soldat.

Nașterea Republicii

Valul revoluţionarilor s-a întors mai târziu în acea după-amiază, însoţit de un detaşament de gardieni francezi revoltaţi. Gărzile franceze, staţionate permanent la Paris, simpatizau cu revoluţionarii, iar acest fapt a fost evident când au început să tragă cu tunurile asupra Bastiliei. Guvernatorul Launay, lipsit de provizii adecvate pentru a susţine un asediu îndelungat, a fluturat steagul alb al capitulării. Capturat de revoluţionari, Launay a fost dus la primărie, unde a fost separat de escorta sa şi ucis de mulţimea însetată de sânge. Această scenă sângeroasă, în care au fost măcelăriţi şi alţi câţiva soldaţi regalişti, a prefigurat violenţele extreme ce aveau să caracterizeze Revoluţia Franceză.

În octombrie 1789, regele Ludovic al XVI-lea şi familia sa au fost mutaţi de la Palatul Versailles la Paris, în încercarea de a controla agitaţia revoluţionară. În 1791, regele a încercat să fugă, dar a fost capturat şi forţat să accepte o nouă formă de guvernare. Puterea regală a fost înlocuită de "Adunarea Legislativă", care a guvernat din octombrie 1791 până în septembrie 1792, fiind ulterior înlocuită de "Convenţia Naţională". Proclamarea Republicii Franceze a urmat curând, iar regele a fost judecat şi executat pe 21 ianuarie 1793. Decapitarea soţiei sale, Maria Antoaneta, a avut loc la scurt timp după aceea. În următoarele săptămâni, aproximativ 1.400 de oameni, consideraţi potenţiali duşmani ai Republicii, au fost executaţi la Paris, marcând începutul unei perioade de teroare şi violenţă intensă.

Un punct de cotitură

Mulți istorici consideră Revoluția Franceză un punct de cotitură crucial în istoria Europei și Americii de Nord, unde a influențat Declarația de Independență și Revoluția Americană prin ideile sale revoluționare. Sloganul "Libertate, Egalitate, Fraternitate" a subliniat dreptul fiecărei persoane la libertate și tratament egal, având consecințe uriașe în Franța și în restul Europei. Revoluția a dus la căderea monarhiei, a provocat schimbări semnificative în societate prin ascensiunea clasei de mijloc și a stimulat creșterea naționalismului, remodelând structurile politice și sociale ale epocii.

14 iulie, Ziua Franței

"Sărbătoarea Federaţiei" din 14 iulie 1790 a marcat prima aniversare a insurecției din 1789 cu o mare festivitate. La Paris, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord a ținut liturghia la Altarul Patriei, pe Champ de Mars, într-o ceremonie impresionantă. Evenimentul a fost un simbol al unității naționale și al noii ordini politice. Mii de oameni s-au adunat pentru a celebra idealurile Revoluției, participând la festivități ce reflectau noua speranță și entuziasm pentru viitorul Franței.

În anii următori, celebrarea zilei de 14 iulie a fost abandonată, dar a fost reînviată în timpul celei de-a Treia Republici. Liderii politici, în special Léon Gambetta, au căutat modalități de a celebra această zi ca simbol al tranziției de la un regim la altul. Benjamin Raspail, un deputat al Departamentului Sena, a propus ca data de 14 iulie să devină sărbătoare națională a Republicii. Această propunere a fost adoptată de Parlament la 6 iulie 1880, stabilind ziua de 14 iulie ca sărbătoare națională, reafirmând semnificația sa istorică și patriotică.

De la început, festivitățile de 14 iulie au avut un caracter puternic patriotic și militar, simbolizând redresarea Franței după înfrângerea din 1870. Fiecare comună și localitate din Franța și-a organizat propria sărbătoare, începând cu o paradă cu torțe în seara zilei de 13 iulie. În ziua următoare, clopotele bisericilor sau salvele de tun anunțau parada militară, urmată de prânzuri festive, spectacole, jocuri, dans și focuri de artificii. După austeritatea Primului Război Mondial, sărbătoarea din 14 iulie 1919 a fost un prilej de celebrare a victoriei, iar în 1945, festivitățile au fost marcate de trei zile de bucurie civică. Astăzi, Ziua Națională a Franței rămâne la fel de populară, cu tradiționala paradă militară pe Champs-Elysées la Paris și numeroase spectacole și focuri de artificii în întreaga țară.