Ieri, 26 iunie, românii au sărbătorit Ziua Drapelului Național, prilej pentru politicienii noștri să poarte masca patriotului desăvârșit. Dar ce mai înseamnă astăzi să fi i patriot? Care este istoria Drapelului Național, istoria necontorsionată de discursuri politice și mici interese? La aceste două întrebări vom încerca să răspundem, cu ajutorul unui distins istoric și al unui sociolog, în rândurile de mai jos.

La prima întrebare - „Ce mai înseamnă, astăzi, patriotismul?” - a răspuns Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române și rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca:

„Este bună întrebarea, pentru că mulți confundă patriotismul cu naționalismul exacerbat ori cu xenofobia. Or, xenofobul este acela care-i urăște pe străini, iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă iubire”. Verticalizând: „Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul autentic iubește vatra nașterii și devenirii sale, prețuind și patriile celorlalți. Politicienii, nefiind, de regulă, sinceri în ceea ce scriu și spun, devin ușor demagogi și devalorizează sensurile noțiunilor pe care le folosesc”.

70 de ani de la edictarea drapelului tricolor

A doua întrebare implică un răspuns mai amplu, iar el ne-a fost oferit de Bogdan Bucur, lector universitar doctor la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice (SNSPA) din București: „România a aniversat ieri 170 de ani de la edictarea steagului național tricolor de către guvernul provizoriu al Țării Românești, instaurat la București în urma succesului revoluției pașoptiste repurtat la 11 iunie 1848. Actul normativ invocat stabilește pentru prima dată cu claritate ordinea („lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”) și nuanța („albastru închis, galben deschis și roșu carmine”) culorilor, precum și sintagma „Dreptate - Frăție”, inscripționată central. Originea primelor utilizări - oarecum improprii și neregulate - ale culorilor alăturate care formează tricolorul românesc trebuie identificate în mișcarea de redeșteptare națională din secolul al XIX-lea, care începe odată cu revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, și continuă cu domniile regulamentare reformatoare prepașoptiste”.

 

Origini - Revoluția franceză și Masoneria

Povestea drapelului meandreează frumos: „Există informații veridice că tricolorul a fost utilizat, ca simbol național, în această perioadă prepașoptistă, în cadrul mișcării revoluționare în toate principatele române: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Este însă cu desăvârșire exagerată opinia potrivit căreia alăturarea culorilor naționale se regăsește pe unele documente feudale de cancelarie sau pe stindardele medievale folosite de domnia moldo-valahă. În măsura în care se poate demonstra această situație, această întâmplare nu poate fi pusă decât pe seama accidentului cromatic”, apreciază Bogdan Bucur, autorul volumului Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (RAO, 2017).

 

Galben în loc de alb

În continuare: „Ideea de simbol național a tricolorului este una modernă, de secol XIX, atât în cazul României, cât și în cazul celorlalte națiuni europene. Originea drapelelor tricolore în Europa, inclusiv în România, este revoluționară franceză și de sorginte masonică.

Drapelul național al Franței - care se aseamănă cu cel al României, cu mențiunea că în cazul nostru galbenul înlocuiește albul în partea centrală - reunește culorile Parisului revoluționar (albastru și roșu) cu albul regalității casei de Bourbon.

Este un stindard care încearcă să pună în armonie monarhia absolutistă cu spiritul revoluționar al Parisului și să rezulte astfel un regim de libertate politică de tipul monarhiei constituționale. Este drept că acest generos proiect politic s-a transformat rapid într-o sângeroasă teroare iacobină”.

 

Rosenthal, evreul ungur ucis de maghiari pentru că iubea țările române

Extrem de interesant și aproape de necrezut este faptul că prima reprezentare artistică a drapelului tricolor românesc se află într-una dintre cele mai celebre pânze din istoria artelor plastice românești. Are cuvântul Bogdan Bucur: „Tabloul România revoluționară a fost pictat în Franța, în 1850, de către un evreu ungur numit Constantin Daniel Rosenthal, care s-a împrietenit și înfrățit cu elita politică revoluționară românească pașoptistă (C.A. Rosetti, frații Brătianu), la Paris, în anii 1840, în cadrul masoneriei franceze, în Loja La rose du parfait silence (una dintre cele mai republicane din Franța acelor vremuri)”.

 

Torturat de habsburgi la Budapesta

Urmează o poveste în poveste, una mai uluitoare decât cealaltă. „Constantin Daniel Rosenthal - absolvent al Academiei de Belle Arte din Viena - a luptat în cadrul revoluției pașoptiste pentru libertatea politică a României și a devenit cetățean român (printr-un decret al guvernului provizoriu revoluționar din Țara Românească). A luat calea exilului parizian după înăbușirea revoluției de la 1848 și a murit în Ungaria, în 1851, după ce a fost arestat și torturat de autoritățile habsburgice de la Budapesta, întrucât a fost surprins - executând cu loialitate o misiune încredințată de comitetul revoluționar românesc de la Paris - având asupra sa materiale de propagandă favorabile cauzei românești. Nu și-a trădat niciodată prietenii și țara de adopție”.

 

Cine a fost Mary Grant, purtătoarea tricolorului?

Legenda tabloului realizat de Rosenthal este, la rândul ei, fabuloasă. „Muza pictorului - îmbrăcată în straie tradiționale românești și înfășurată în drapelul tricolor - a fost o englezoaică, Mary Grant, devenită Maria Rosetti, prin căsătorie cu marele revoluționar român C.A. Rosetti.

În acest tablou, Maria Rosetti ține mâna dreaptă strânsă pe un pumnal - un simbol etern al luptei românilor pentru dreptate și împotriva moravurilor corupte. Un simbol actual până astăzi, din păcate. Acest tablou este poate cea mai fericită înfățișare a principalelor trăsături ale României moderne: cosmopolitism occidental și europenism democratic”, apreciază Bogdan Bucur.

 

Ștefan cel Mare, stindardul liturgic și drapelul de război

Bogdan Bucur a ținut să evidențieze și un aspect mai puțin cunoscut de români: „Pentru cei care opinează că tricolorul românesc își are originea în perioada feudală sau, și mai grav, în cea antică (trimitere făcându-se la Dacia) trebuie să combatem aceste gânduri năstrușnice prin apelul la o piesă de o raritate absolută și de o valoare inestimabilă aflată în patrimoniul cultural național al României: stindardul liturgic sau drapelul de război al lui Ștefan cel Mare, executat, la comanda marelui voievod, în anul 1500. Observând această lucrare excepțională (cunoscută de foarte puțini români) este de la sine evident că simbolurile și înscrisurile cromatice și religioase de factură creștină ale acestui drapel feudal moldav nu au nicio legătură cu ideea occidentală de tricolor și cu concepția modernă de națiune”.

 

Mătase, in, aur și argint

Explicațiile continuă: „În cazul drapelului de luptă utilizat de voievodul Ștefan cel Mare, broderia - mătase purpurie dublată cu o țesătură de in pentru a putea susține lucrătura grea din fir metalic (argint și argint aurit) - conține două inscripții: una în limba greacă („Sfântul Gheorghe din Cappadocia” și alta în limba slavonă („O, martirule și biruitorule mare, Gheorghie, cel care în nevoi și în nenorociri ești grabnic sprijinitor și fierbinte ajutător și celor întristați bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăciune a smeritului tău rob Domnul Ioan Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, și păzește-l neatins în lumea aceasta și în cea viitoare prin rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin. Și s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui al 43-lea„)”.

 

 

Sfântul Gheorghe, într-o ipostază rară

Concluzia lui Bogdan Bucur: „În ceea ce privește iconografia prapurelui, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este redat într-o ipostază rar întâlnită. Este așezat pe un tron cu spătar, cu genunchii ușor depărtați și cu tălpile sprijinite pe corpul contorsionat al unui balaur înaripat, care are trei capete. Picioarele tronului au forma unei copite de bovină.

Chipul sfântului - realizat din mătase de culoarea fildeșului - este oval și încadrat de păr buclat, cusut din mătase de culoare castanie. Sfântul ține în mâna dreaptă garda unei spade, iar cu cea stângă sprijină lama, spre vârf. Fața, gâtul și mâinile sale sunt însângerate, sugerând martiriul, printr-un efect dat de broderia pe mătase roșie. Cei doi îngeri care îl flanchează îi așază pe cap coroana de mare martir, oferindu-i totodată spada și scutul, simboluri de apărare a credinței”.

 

Exagerări

O ultimă completare marca Bogdan Bucur: „Se presupune că, inițial, coroana de pe capul Sfântului era decorată cu 16 perle și pietre prețioase (sau cu imitații ale acestora), care însă s-au pierdut. Sfântul Gheorghe este înveșmântat în tunică militară de culoare gri, bogat împodobită. Pe umeri poartă o mantie militară, specifică ofițerilor romani de rang înalt, iar în picioare are sandale legate cu curele încrucișate pe gambe. Așadar, orice asemănare dintre stindardele feudale moldo-valahe și tricolorul românesc modern este exagerată”.