Spre deosebire de liderii români, premierul francez a prezentat măsurile de ieșire din izolare pe care guvernul său le va aplica după 11 mai. Cum mimetismul lui Iohannis-Orban este notoriu, cam asta ne așteaptă și pe noi, în a doua fază a COVID-19.
Un editorial al filosoafei Julia de Funès, nepoata actorului, pentru Le Figaro.
Dincolo de dificultatea exercițiului, de justețea tonului și de motivarea probabil justă a măsurilor luate, discursul lui Edouard Philippe în fața Adunării Naționale a fost întruchiparea piruetei terminologice a lui „În același timp”.
Acest „în același timp” nu este duplicitar?
Vom ieși din izolare, dar, „în același timp”, vom fi mai controlați.
Vom trece de la încuiat în casă la controale, de la izolare la supraveghere: înmulțirea testelor, identificarea cazurilor-contact, instituirea de patrule, plan de adăpostire, cadrilaj geografic departamental, kilometraj limitat.
Suntem supuși unui troc: ni se schimbă restricția libertății fizice cu restricția libertății psihologice.
Totul va fi văzut, vizibil, trasabil, urmărit, justificabil, justificat.
Comportamentele noastre vor fi mai puțin limitate, dar mai mult condiționate, deoarece vor fi supuse unui control strict.
Să devenim mai puțin liberi fiind eliberați, iată magia lui „în același timp”.
Acest control nu suspendă „în același timp” încrederea guvernului în populație, anunță premierul. Cum acorzi încredere, controlând „în același timp”?
A avea încredere înseamnă, așa cum arată cuvântul, a crede în celălalt, chiar și cu o doză de incertitudine inerentă oricărei credințe. Dacă crezi, înseamnă că nu știi.
Invers, atunci când controlezi, nu te mai afli în credința și îndoiala ei consubstanțială, ci în cunoașterea dovezilor.
Există faze ale controlului, există și faze ale încrederii, dar amândouă, concomitent, sunt imposibile.
Cum să te afli în același timp și în credință, și în cunoaștere? A crede, dar având în același timp dovada? Iată iluzia lui „în același timp”.
Guvernul dorește să fie prudent fără „în același timp” a cădea în imobilism. El se derobează de la responsabilitatea unei redeschideri economice, care va depinde de diferiți actori sociali (școli, întreprinderi etc.).
Nu va fi responsabilitatea guvernului dacă școlile și întreprinderile nu reușesc să se organizeze, ci a acestora. Doar că complicarea măsurilor sanitare ce trebuie puse în aplicare poate congestiona situația în aceeași măsură ca un imobilism impus.
Autonomia și responsabilizarea promise ocultează dificultatea repornirii și frica guvernului de a risca. Ocultarea lui „în același timp”.
Într-o epocă în care complexitatea nu cunoaște limite, „în același timp” semn de inteligență și de onestitate, poate „în același timp” camufla dominarea în spatele protecției și a permisiunii de libertate.
Să îi lăsăm cuvântul final lui Tocqueville:
„Deasupra acestora se înalță o putere imensă și tutelară, singura însărcinată să le asigure fericirea și să vegheze asupra soartei lor. Ea este absolută, minuțioasă, regulată, prevăzătoare și blândă (...)
„Suveranul își întinde brațele peste întreaga societate; el îi acoperă suprafața cu o rețea de mici reguli complicate, amănunțite și uniforme, printre care nici cele mai originale spirite și sufletele cele mai viguroase nu ar putea să se strecoare.
„El nu zdrobește voințele, ci le înmoaie, le pliază și le dirijează; rareori forțează pe cineva să acționeze, dar se opune fără încetare oricărei forme de acțiune; el nu distruge, ci împiedică să se nască; nu tiranizează, ci jenează, comprimă, enervează, stinge, plictisește și în fine reduce fiecare popor la o turmă de animale timide și harnice, al căror cioban este guvernul.”