– Cum are grijă de tatăl ei, vorbesc lacrimile.

Adică îl ajută să meargă la toaletă, îi împinge căruciorul cu rotile, pentru că bărbatul e aproape orb, stă de vorbă cu el, mai una-alta prin bucătărie, să-i pregătească ceva de-ale gurii, ia mătura și face curățenie.

Povestea aflată de la preotul satului

Povestea aceasta, așa cum o știu eu, așa cum au descoperit-o și voluntarii din București ai Asociației ”Tadeu”, este despre o fetiță de clasa a III-a din satul Podu Văleni, comuna Poienarii Burchii, județul Prahova.

La începutul lui septembrie, voluntarii de care vă spun, cei din jurul Bisericii Sfântul Dumitru Poștă-Paraclis Universitar, au mers și în Poienarii Burchii, la fel cum au mai fost și în multe alte zone din țară, să ofere ghiozdane pline cu rechizite copiilor din familii nevoiașe. Am scris atunci despre acest drum, prahovean, dar acum vă reamintesc cele întâmplate.

Ajungem deci – eram și eu cu ei – la biserica din comună. Copiii veniseră însoțiți de părinți sau de bunici, iar micuții își primesc darurile.

Preotul locului, Marius Curelea, ne spune însă un lucru. Nu toți copiii au putut să vină în locul de întâlnire. E o fetiță, Ioana, care nu a putut să plece de acasă. Am vrut să știm de ce. Părintele ne spune că ea trebuie să-și supravegheze tatăl. Pentru că tatăl ei este bolnav.

Am mers noi acasă la Ioana. Și am găsit-o pe mica școlăriță într-o cameră, alături de tatăl ei. Bărbatul stătea pe marginea patului și privea în gol, iar fiica lui, lângă sobă, pe un scăunel, desenând.

Era singura încăpere din căsuța asta, mică, în care se putea locui. Mai era, dincolo de holul îngust, un spațiu asemănător, dar transformat într-un fel de depozit.

Planul ambițios

Cum n-am intrat prima oară, când am scris despre cazul Ioanei, în amănunte care țin de viața adulților, n-o voi face nici acum. Atât vă zic, că sub acoperișul acesta viețuiesc numai două suflete, tatăl și cu micuța lui. Ei doi. Nu mă întrebați despre mama fetei. Ea nu face parte din acest peisaj. De mai mulți ani…

Ce ne-a impresionat în acel moment pe toți, noi, musafirii din București, e dârzenia acestui suflețel mic. Care merge și la școală – preotul satului ne-a spus că învață foarte bine – dar care vine acasă și are grijă de tatăl ei.

Asta i-a făcut pe oamenii cu care am călătorit până aici să-i promită Ioanei că se vor întoarce. Și s-au întors. Cu un plan ambițios.

Se adună apele

Planul a fost să fie refăcută camera aceea de care vă spuneam, din spate, unde lucrurile erau claie peste grămadă. Aceea să fie camera Ioanei.

A fost demarată imediat o campanie de strângere de fonduri pe pagina de Facebook a Bisericii Sfântul Dumitru Poștă-Paraclis Universitar.

Camelia, de care v-am spus la început, unul dintre voluntari, coordonatorul acțiunii, îmi zice că s-au strâns 4.000 de lei.

Eu însumi, după ce am scris acel prim reportaj, am fost contactat de o doamnă, îi dau numai numele mic, Cătălina, pentru că a vrut să rămână în anonimat.

Cătălina mi-a spus că vrea să cumpere haine noi pentru Ioana. De toate felurile. Mai ales pentru iarnă, că nu mai e mult și vine Gerar. E de la sine înțeles că am pus-o îimediat în contact cu asociația umanitară.

Tot Camelia îmi spune despre o altă doamnă, avocat de meserie, care a donat perne și o pilotă. Nou-nouțe.

Un domn, Eduard, care are o firmă de mobilier, s-a oferit să facă cele necesare pentru camera Ioanei – dulap, comodă, birou, canapea extensibilă – fără niciun ban pentru manoperă.

Au fost cumpărate două sobe, micuțe, instalate pe câte un postament din fier, una pentru încăperea fetiței, alta pentru cea în care stă tatăl ei. Lista cu fapte bune nu se reduce doar la atât.

Mobilizarea tuturor forțelor

Miercuri, 6 noiembrie, am ajuns din nou în Poienarii Burchii, alături de Camelia și de un alt voluntar, Valeriu. El e constructor de meserie. Șeful de șantier, ca să-i spun așa, în cazul noii amenajări a casei din Podu Văleni.

Descopăr camera Ioanei. Nu mai e depozitul pe care îl văzusem prima dată. E un spațiu solar acum. Sobița instalată într-un colț. Pereții văruiți într-o culoare optimistă. Sub picioarele noastre, parchet.

Cât de mult s-a schimbat totul! Din septembrie, de când binefăcătorii aceștia au promis ceva, și până în prezent, iată, la început de noiembrie, când promisiunea s-a transformat deja în realitate.

Alături de Valeriu au mai venit aici și au lucrat, în tot acest timp, Emanuel, Emil, David și Camelia. Sunt voluntarii din Capitală. Niciunul nu vrea să-și dea numele complet.

– Bine, i-am spus Cameliei, dar măcar dă-mi numele lor mici. Totuși să-i amintesc măcar așa.

A mai fost și Vasile, soțul mătușii Ioanei. Și el se pricepe la construcții și amenajări.

– Rudele Ioanei au sărit să ne ajute, când au văzut atâta mobilizare.

Camelia se referă la termopanele care încadrează fereastra din camera Ioanei, dar și ușile de interior ale casei. Și ochiul de lumină de la bucătărie, Și de la camera tatălui fetiței.

Rude care locuiesc aici, în sat. Din banii lor s-au cumpărat și s-au montat tocurile cele noi.

O mătușă, învățătoare la școala unde învață eroina noastră, dar și unchiul ei, care locuiește gard în gard cu fratele lui, cel care și-a pierdut vederea.

Cât au venit voluntarii și au lucrat la camera fetiței, rudele de care vă zic au avut grijă să le asigure și mâncarea. S-a muncit de dimineață până seara. Trei reprize au fost, în tot atâtea zile.

Deci ați venit de trei ori în acest loc, nu trei zile consecutive, ci la un anume interval, și ați realizat tot ce se vede acum. Valeriu îmi dă dreptate.

Nu a fost deloc ușor. Pereții au fost întăriți, să dispară crăpăturile, apoi nivelați, vopsiți. S-au montat prize noi. Sub parchet s-a așternut un material corespunzător, pentru izolație.

Soarele de pe coala de hârtie

Văd o coală de hârtie, dintr-un caiet de desen, mare, cu un Soare, cu un pom, dar totul scăldat în lumină, asemeni unei dimineți de vară. Și pe loc îmi aduc aminte că atunci când am fost prima oară aici văzusem niște file, mai mici, pe care Ioana desena cu mult negru, ca niște coșmaruri.

– Tot Ioana a desenat-o, acum, îmi spune Camelia despre pagina asta, de azi.

Așadar un desen nou. De când s-a văzut înconjurată de atâția oameni. Și de atâtea fapte…

Valeriu, constructorul, surâde, aducându-și aminte cum fetița, în prima fază retrasă, a fost tot mai apropiată de ei. Au început să se joace împreună. Ba venea în viitoarea ei cameră și dorea să ajute, să dea și ea cu trafaletul.

Ceasul marchează un anumit moment

Azi, în ziua de 6 noiembrie, Valeriu, ajutat de Camelia, și de mine, hai să mă bag și eu în seamă, au montat galeria din lemn, de deasupra ferestrei, pentru perdea. Tot constructorul a pus în funcțiune bormașina, să marcheze cu stinghiile necesare pătratul de podea din jurul sobei.

Am dat cu mătura, să fie curat. Așezată în cadrul ei și oglinda. O domnișoară are nevoie de oglindă.

Pe un perete a fost pus ceasul care arată ora 11.15, eu îi fac o poză, ca să rămână imortalizat momentul când toată treaba a fost finalizată.

Ne-a rămas timp să mâncăm niște zacuscă, întinsă pe pâine – Camelia e cea care a luat mâncare pentru drum – și să bem o cafea preparată de domnul Gheorghe, unchiul la care am făcut referire ceva mai înainte.

O așteptăm pe Ioana, să vină de la școală. Va ieși la ora unu. Școala e în alt sat, dar component al aceleiași comune, însă vine până acasă cu microbuzul școlar.

Timpul liber mă îndeamnă la câțiva pași prin curtea, încremenită, a casei. De gard e rezemată o bicicletă. La doi pași de ea, o sanie. Unchiul îmi spune că nepoțelei lui îi place tare mult să se plimbe cu bicicleta.

Văd că sunt frumos stivuite, sub un șopron, și lemne pentru foc, deja tăiate. Tot unchiul s-a ocupat de treaba asta.

– O să mai fie nevoie de lemne…

Și de ajutor, din aceeași sursă, și din altele, în continuare, câtă vreme fratele lui are o pensie de handicap de 500 de lei.

Tot merg spre partea din spate a curții, intrând de-a dreptul într-un teritoriu al buruienilor. Undeva, pe mâna stângă, o coșmelie. Acolo e toaleta. Haznaua, cum se zice.

Până aici îl conduce Ioana pe tatăl ei…

Tatăl își așteaptă copilul

De dimineață, când am ajuns în casa asta, am intrat mai întâi în camera din față, să dăm binețe tatălui fetiței. Deja îi cunoaște pe voluntari și îi salută, ca și cum ar fi venit prietenii cei mai buni.

L-am revăzut pe omul acesta stând pe marginea patului, în capul oaselor, ascultând ce se mai spune la televizor. Privește în gol spre evenimente naționale care se petrec la mare depărtare de universul lui.

Acum, la prânz, a ieșit afară. Știe drumul. Se sprijină de pereți, de aer. Probabil că în gând numără pașii, până la prag, unde are de coborât trei trepte, ca mai apoi să se așeze în căruciorul pus chiar în dreptul scării.

E un bărbat înalt, încă în putere, dar istovit de vederea împăienjenită. Cu părul prea alb, înainte de vreme. S-a așezat în cărucior. Cu mâinile împinge roțile înainte. E plimbarea lui, scurtă, de-a lungul peticului de pământ pe care îl intuiește, străbătând mai degrabă miresmele ruginii ale toamnei.

Se întoarce de unde plecase, în dreptul intrării principale, cea cu treptele. E la doi pași de poarta casei. E aproape ora unu și știe că Ioana trebuie să vină de la școală. Așa face în fiecare zi, la ora asta. O așteaptă.

Eu, Camelia și Valeriu stăm de-o parte și vedem întreaga scenă. Și noi o așteptăm pe Ioana, să vină și să ne bucurăm de bucuria ei. Când o să intre în camera ei și o să vadă că totul e gata.

Acel ”wooooow”

Microbuzul școlar vine. Oprește la vreo sută de metri de locul unde mă aflu, să coboare câțiva copii. Pe urmă văd o siluetă care se apropie. Are grijă să meargă regulamentar, pe partea stângă a șoselei.

Trotuare nu sunt. Doar șanțuri și mărăcini. Trebuie să mergi cu atenție pe marginea șoselei, că mai trec mașini mici și camioane, în viteză.

Gata, au ajuns pașii plini de voioșie. Și ochii mari, și obrajii aprinși, și părul negru, ca de abanos.

Și-a pupat tatăl. Am văzut chipul bărbatului, înseninat. Se înveselise încă de pe când copilul lui era pe șosea. Ca și cum i-ar fi intuit umbletul, apropierea.

Fata sare apoi în brațele prietenilor ei, Camelia și Valeriu. Și pe urmă a zburat spre camera ei. Așteptasem momentul.

Când intră, scoate un prelung ”wooooow”. Pe urmă stă în mijlocul încăperii și se uită. Parcă nu-i vine să atingă nimic.

Camelia deschide ușile de la dulap. După ce în prealabil aranjase totul. Hainele pe umerașe, cămășile, panatalonii, tricourile în sertare. Comoda la fel, plină cu noutăți de îmbrăcat.

Lacrimi

Camelia. Coordonatoarea. Pe ea o rog să definească tot ce s-a întâmplat în acest loc, din septembrie și până în noiembrie.

– Am reușit să schimbăm mediul de viață al unui copil.

Răsar în ochii ei aceleași lacrimi…

– Pentru mine, pentru noi toți, e atât de important. E ceva extraordinar!

Nu mai poate să vorbească.

S-a terminat? Nici pe departe

Valeriu, constructorul, are încă planuri. Vrea să revină și să amenajeze holișorul din dreptul noului paradis. E un fel de anexă în care fetița își poate pune atâtea. De la jucării până la cărți.

Cătălina, doamna de care v-am mai zis, cea care a cumpărat multe hăinuțe, mă anunță că luna viitoare plănuiește să-l aducă pe Moș Crăciun în casa Ioanei.

Văzusem un brăduleț, ca de vitrină, din plastic, la intrarea în casa aceasta, pe un pervaz înțesat cu pânze de păianjen.

Cred că e un pomișor care a trecut prin multe Crăciunuri. E atât de mic, încât mă îndoiesc că au încăput vreodată, sub ramurile lui, cadouri…

Te-ar putea interesa și: