Uitarea voită a lui Eugenio d'Ors mi se pare o mare nedreptate! Altădată o mare glorie a literelor spaniole, el este editat cu rezerve astăzi. La Barcelona, orașul natal, al primei formări și al afirmării publicistice, găsești cu greu cărțile sale - ceea ce e de mirare fie și pentru că identitatea culturală catalană îi datorează foarte mult. La fel și la Madrid, orașul în care a cunoscut deopotrivă gloria intelectuală și academică binemeritată, Eugenio d'Ors e găsibil doar în anticariate pretențioase. În marile librării spaniole, șansele să nu găsești nici măcar o carte de-a lui sînt foarte mari. Nici biblioteca, altfel generoasă, a Institutului Cervantes nu este mai primitoare cu el. De ce?
Eugenio d'Ors (1881 - 1954) a fost unul dintre cei mai proeminenți intelectuali ai vremii sale. E de-ajuns să răsfoiți paginile de publicistică ori de memorialistică ale lui Mircea Eliade (intelectual perfect sincron cu ceea ce se întîmpla în Europa în vremea lui) și o să fiți surprinși de frecvența citării și evocării sale. A absolvit studii de drept, filozofie și literatură, dar cele mai cunoscute cărți ale sale sînt de critică de artă. În 1938, în plin război civil, a lucrat în primul guvern al lui Francisco Franco sub directa autoritate a ministrului educației și a avut ca sarcină principală fondarea Institutului Spaniei - structură menită să unifice toate academiile regale spaniole și să lucreze după modelul Institutului Francez. Ministrul educației era, în acel guvern, Pedro Sainz Rodriguez - intelectual de anvergură și politican de mare subtilitate despre care, din păcate, se știe puțin la noi. Ulterior, Eugenio d'Ors a fost numit un fel de ministru al artelor, calitate în care a depus eforturi susținute pentru repatrierea multor capodopere artistice spaniole răspîndite în lumea întreagă de suflul îngrozitor al războiului civil. Cred că acest angajament în structurile franchiste constituie una dintre cauzele principale ale rezervelor contemporane în ceea ce-l privește pe Eugenio d'Ors. Pe nedrept, fără îndoială, pentru că întreaga sa activitate a fost în proporție de 100% benefică Spaniei.
Eugenio d'Ors a scris mult, variat și mai ales fermecător. Scrierile despre artă constituie corpul masiv al operei sale, dar deloc de neglijat sînt încercările sale filozofice și literare (s-a exersat în toate genruile ltieraturii: proză,dramaturgie și poezie). A fost un excepțional maestru al eseului, aceasta fiind de departe forma sa preferată de exprimare. Asta nu înseamnă că scrierile sale nu au greutate academică. Cartea sa despre Goya de la mijlocul anilor 1920 sau cea despre baroc din 1944 sînt referințe obligatorii pentru orice teză academică pe aceste subiecte. Minunate sînt și „Trei ore în Muzeul Prado” (carte care educă privirea cum nu o mai face alta, din cîte știu eu) sau îndrăzneața ”Știința culturii” (carte care a stîrnit vii polemici universitare la vremea ei).
Apropierea de Franco, cred, i-a marcat și destinul publicistic românesc. Era extrem de prezent în publicistica interbelică, cu totul absent în primele decenii comuniste și inserat discret, ”pe sub ușă”, în reviste precum ”Secolul XX” sau în colecția ”Biblioteca de Artă” a editurii Meridiane, în anii aparentului dezgheț ceaușist și după aceea, în anii cei mai grei. Ca o paranteză, este de spus că ignoranța culturnicilor din anii ceaușismului a permis publicarea unor autori care, biografic cel puțin, fuseseră marcați de extrema dreaptă în țările în care au trăit - Eugenio d'Ors e un exemplu, dar și Hans Sedlmayr ori Ezra Pound - și care, de s-ar fi știut la Consiliul Culturii și Educației Socialiste ce ”au fumat” la viața lor, n-ar fi avut nici cea mai mică șansă să fie publicați. Așa se face că un număr mic de români s-au putut bucura deopotrivă intelectual și subversiv.
”Profesiunea de critic de artă”, apărută la noi în 1977, reunește texte din trei cărți diferite ale lui Eugenio d'Ors. Găsim aici unul dintre cele mai interesante eseuri ale lui: ”Cupola și monahia”, apărut în volumul ”Idei și forme” din 1928. La început, d'Ors ne propune o perspectivă: să ne închipuim că ne aflăm pe o înălțime de unde se zăresc în același timp un orășel medieval și un orășel renascentist. În cel dintîi, păduricea de vîrfuri și de turnuri va realiza în formă plastică principiul feudal. Un vîrf (poate cel am catedralei) le va domina pe celelalte, pentru că principiul feudal este acela în care unul îi domină pe ceilalți. De asemenea, pluralitatea vîrfurilor spune ceva esențial despre principiul feudal, căci în pluralitate se găsește profunzimea. Dar evul mediu ia sfîrșit, un monarh îi subjugă pe seniori și vedem că orășelul renascentist nu mai este dominat de un vîrf, ci de o cupolă, ”coroana unui mare edificiu public”. Centralitatea cupolei este dublă. ”În cazul edificiului, ea adună toate liniile structurale ale acestuia, le împreunează, le conduce spre un singur punct de întîlnire. În cazul orașului, își asumă întreaga viață a lui și o încununează cu noblețe”. De aici, Eugenio d'Ors pornește într-o captivantă speculație, pe care o conduce cu măiestrie și rafinament, explicînd ecourile arhitectonice ale politicii. De la cupola Domului din Florența (construit pe cînd Medici acumulau putere în zorii Renașterii) pînă la cupola catedralei St. Paul din Londra (consacrată trei sute de mai tîrziu, în plin baroc englez, cînd dinastia Stuart tocmai luase tronul) , Eugenio d'Ors ne spune o poveste în care arhitecții și ideile despre stat evoluează împreună. Eugenio d'Ors însă, nu este deloc unul dintre cei care cred că arta este determinată de istorie. Dimpotrivă, lui i se pare că arta, ca și cultura în general, este destul de autonomă în raport cu istoria și este, mai degrabă, influențată de geografie. După Eugenio d'Ors, legătura dintre artă (în speță, arhitectura) și istorie (politica e doar un aspect al istoriei) este un raport funcțional și nu unul de determinare. De mi-ar sta cumva în putere, aș determina traducerea și publicarea sistematică a operei acestui mare intelectual european.
PS Dacă tot a venit vorba, ce preferați, vîrful sau cupola?
Recomandările noastre
