Violatorul în serie Dorel Lazăr e liniştit şi nu regretă nimic
- Adam Popescu
- 28 februarie 2009, 08:13
„Lăzărică” le-a povestit poliţiştilor cu seninătate despre violurile comise. Asupra sa au fost descoperite mai multe articole din presă despre modul în care a fost eliberat.
Fără remuşcări şi surprinzător de senin. Aşa îl descriu pe Dorel Lazăr poliţiştii, cei care l-au prins, joi seara, pe violatorul recidivist eliberat „pe caz de boală” la începutul acestui an. Dat în urmărire generală începând de miercuri după-amiază, „Lăzărică” a fost prins joi, în jurul orei 20.00, pe bulevardul Iuliu Maniu, în zona Pieţei Gorjului.
La arestarea sa au contribuit din plin informaţiile culese de oamenii legii de la „indivizi din mediul in fracţional”. La momentul reţinerii, Dorel Lazăr nu a opus rezistenţă şi le-a spus poliţiştilor că se aştepta să fie găsit şi închis din nou.
Cazul „Lăzărică” repune pe tapet problema numărului în creştere al violurilor din România şi, mai ales, situaţia victimelor unor astfel de agresiuni. Potrivit poliţiştilor, 729 de persoane au fost victime ale violurilor în anul 2008, însă statisticile oficiale sunt diferite de realitate. Motivul: victimele, în majoritate femei, nu-şi denunţă agresorul. De ruşine, nu vorbesc nici cu familia, nici nu cei mai buni prieteni. Miezul problemei: „Victima nu e considerată victimă, iar agresorul nu e considerat agresor”, crede psihiatrul Eugen Hriscu. Nu s-a opus arestării
Reţinerea urmăritului Dorel Lazăr de către patru ofiţeri ai Compartimentului Urmări Ţintă al Inspectoratului General al Poliţiei şi şase membri ai Serviciului Independent pentru Acţiuni Speciale (SIAS) a durat foarte puţin.
„Totul s-a produs destul de repede, maximum un minut şi jumătate, pentru că în situaţii de genul ăsta zona trebuie eliberată foarte repede”, a explicat Mihai Flutur, inspector principal al Compartimentului Urmări Ţintă, din cadrul Serviciului Urmăriri al Inspectoratului General al Poliţiei (IGP).
Dorel Lazăr nu s-a opus arestării şi nu a încercat să fugă pentru că zona fusese încercuită de ofiţeri: „Se aştepta să fie depistat de noi şi trimis din nou la penitenciar, din ce ne-a spus”. Dus iniţial la sediul IGP pentru a răspunde întrebărilor anchetatorilor, Lazăr a fost predat Poliţiei Capitalei şi apoi încarcerat. La curent cu mediatizarea cazului său
În timpul chestionării, violatorul a povestit netulburat, cu detalii şi exemple, violurile comise. „Nu dădea impresia că ar avea vreo urmă de regret. Nici nouă nu ne-a venit să credem cu câtă seninătate vorbea despre faptele pe care le-a comis, despre cum le-a violat pe avocată şi pe celelalte victime”, a spus inspectorul.
Asupra lui „Lăzărică” s-au găsit articole publicate în EVZ despre eliberarea sa, pagini întregi despre faptele co mise, pentru care a primit con damnări care însumează peste 30 de ani. „Lăzărică” le-a spus an chetatorilor că informaţiile publice despre el sunt nedrepte. „S-a arătat intrigat. Cu toate acestea, şi-a recunoscut faptele şi a vorbit fără probleme despre ele”, a spus Mihai Flutur.
Găsirea acelor bucăţi de ziare asupra sa le-a demonstrat poliţiştilor că Lazăr ştia că este urmărit: „Ştia foarte bine că devenise public cazul său şi că este căutat. Motivaţia pentru care nu s-a predat a fost că tuturor le place libertatea”. Dorel Lazăr mai are de executat 2.775 de zile pentru faptele comise.
ÎNGRIJORARE Pedepse „prea uşoare” pentru corupţie
Procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Daniel Morar, a declarat, ieri, cu prilejul prezentării bilanţului instituţiei pe anul trecut, că pedepsele aplicate celor condamnaţi pentru fapte de corupţie sunt în continuare blânde. Concret, în raportul de activitate al DNA pe 2008 se arată că, în general, judecătorii nu-i trimit după gratii pe cei pe care-i condamnă, preferând aplicarea unor pedepse cu suspendarea executării. Conducerea Direcţiei apreciază că această tendinţă a judecătorilor „nu este de natură să aibă un efect descurajator asupra infractorilor”. Concret, din 97 de inculpaţi condamnaţi definitiv pentru infracţiuni de corupţie, instanţele au dispus pentru 69 de inculpaţi suspendarea executării pedepsei. DNA a mai remarcat că 58% dintre condamnaţi au primit pedepse la minimul şi sub minimul prevăzut de textul de incriminare a infracţiunii comise. (Cristi Ciupercă)
REŢINERE Urmărit general, capturat pe autostradă
Poliţiştii au mai prins, ieri, un individ care, în mod normal, ar fi trebuit să fie în spatele gratiilor. Urmărit general de doi ani, un traficant care-i aproviziona cu heroină pe consumatorii din sectorul 2 al Capitalei a fost prins, ieri, de poliţiştii bucureşteni. Florică Zamfir, în vârstă de 32 de ani, s-a făcut nevăzut, la scurt timp după ce magistraţii au decis judecarea sa în stare de libertate, pe motiv că nu ar reprezenta un pericol social. Ulterior, acesta a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pentru trafic de droguri de mare risc. Florică Zamfir a fost surprins de poliţişti pe Autostrada Soarelui, la volanul unui Logan, însoţit de concubină şi un prieten. Pentru a-l captura, poliţiştii au făcut un filtru între kilometrii 70 şi 73 ai autostrăzii, i-au blocat maşina şi l-au reţinut. Traficantul a fost încarcerat, ieri după-amiază, la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova.
VIOLUL LA ROMÂNI Frica şi ruşinea le ţin pe victime în casă „M-a violat un fost coleg de serviciu. Nu am spus nimănui, foarte mult timp mi-a fost ruşine de mine şi credeam că ceea ce mi s-a întâmplat este din vina mea.” Mărturia îi aparţine unei femei. Putem să-i spunem Oliviana. În România anului 2008 au fost numărate 729 de „Oliviane”. Iar în locul „colegului de serviciu” a fost, de fiecare dată, un nou „Lăzărică”. Celor 729 de victime le corespund 1.016 dosare penale (diferenţă dată de violurile în grup). Cifrele sunt ceva mai mici decât în 2007, când s-au înregistrat 1.048 de dosare şi 863 de victime.
Statistica este însă departe de realitate, spun specialiştii. Multe dintre victimele violului nu-şi denunţă agresorul. De ruşine. De frică. De lehamite faţă de o justiţie care şi-aşa nu aplică legea. „Problema, în România, pleacă de la următorul fapt: victima nu e văzută ca victimă, iar agresorul nu e văzut ca agresor”, spune psihiatrul Eugen Hriscu. Ruşinea de-a ieşi din reguli
Victimele violului au nenorocul să trăiască într-o ţară în care nu există o cultură care să încurajeze femeile să nu se mai simtă vinovate de tot ce li se întâmplă. Cultura tradiţionalistă şi anii de comunism - în care nici nu se pomenea de actul sexual, darămite de actul de violenţă sexuală - par a fi principalii vinovaţi. Că femeile nu fac plângere la poliţie şi, de cele mai multe ori, nu vorbesc nici cu apropiaţii este o consecinţă a fricii.
„Oamenii se tem de tot ceea ce înseamnă ieşirea în evidenţă. Este ruşinea de a suporta un asemenea lucru, care te scoate în afara regulilor fixe, impuse de comunitatea blocului, cartierului, satului”, explică Hris cu. Să ai curaj să-ţi aperi drepturile depinde de mediu: „Dacă vom compara Ferentari cu Londra, cu siguranţă mult mai multă forţă în a se apăra o au victimele din Londra”, adaugă psihiatrul. Fusta prea scurtă Natura umană caută mereu un răspuns logic la un eveniment. Ne e foarte greu să acceptăm ceva ilogic, aşa cum e un caz de violenţă sexuală - agresiune, incest, viol. Din păcate, ne e foarte greu să nu blamăm victima. „Aproape de fiecare dată ea a fost vinovată: ba că era frumoasă, ba că avea fusta prea scurtă, ba că ce căuta cu liftul, ba că l-a provocat”, spune Mihaela Miroiu, profesor universitar la SNSPA. Cu fiecare viol declarat, se repetă cazul fetiţei de 14 ani, agresată sexual de mai mulţi săteni din Păuşeşti, Iaşi. Este vinovată, cel puţin în ochii şi în gura lumii, „pentru că i-a plăcut”. „E mitul românesc care spune că, în mod cert, victima a avut o contribuţie. Bărbaţii trebuie să înţeleagă faptul că atunci când o femeie spune «Nu», chiar «Nu» este!”, punctează psihologul Oana Pescaru, de la Centrul pentru Sănătatea Familiei. Mihaela Miroiu, ea însăşi victima unor tentative de viol, îşi aminteşte momentele de după fiecare incident. „Mă consideram vinovată, mă băteam, mă pedepseam... Cum aş fi putut crede că pot convinge pe cineva că profesorul meu a încercat asta, în biroul lui de la facultate? De cinci ori puteam să fiu victimă a violului”, spune, cu sinceritate, Miroiu.
Aceasta crede că judecătoarea care l-a eliberat pe Dorel Lazăr pentru că nu reprezintă un pericol social concret este fie incompetentă profesional, fie coruptă, „dar, mai degrabă, prima variantă”. Era mai grav înainte de Revoluţie, agresiunea sexuală exista, dar nu se vorbea despre asta nicicum. Era un fenomen ascuns şi nici legislaţia nu-i pedepsea pe agresori. Toată vina pica asupra victimei şi nu se putea vorbi despre viol decât dacă femeia rămânea cu sechele fizice vizibile.
Acum, vinovaţii sunt pedepsiţi cu mai puţini ani decât cei care au comis un furt. Iar victima deja traumatizată este supusă unei retraumatizări. „Probele pe care trebuie să le prezinte în instanţă le descurajează pe cele mai multe dintre victime. Deja afectată, ea trebuie să se dezbrace încă o dată, să povestească de 20 de ori acelaşi lucru... Şi dacă ştii că ai şi puţini sorţi de izbândă, nu prea îţi vine să faci denunţul”, spune psihiatrul Hriscu.
Femeile-victime care-şi denun ţă agresorul ajută societatea să scape de un violator. Pe ele însă le pot ajuta şedinţele de psihoterapie. Dar şi mărturiile altor victime, care să le arate că nu sunt singure pe lume.
LA ŞCOALĂ
„Nu prea am vorbit cu elevii despre viol”
229 de copii în 2007 şi 171 în 2008 sunt victime ale violului, potrivit statisticii poliţiei. Cu toate acestea, despre agresiunile sexuale nu se discută la clasă. Există o serie de programe, iniţiate de fundaţii şi de organizaţii, dar acestea nu se fac cu regularitate.
Să-ţi aperi drepturile se învaţă din familie. „Încă de când sunt la grădiniţă”, copiilor trebuie să li se explice că nu e OK ca un adult să-i dezbrace sau să-i atingă în anumite locuri, ori să-i facă să se simtă ruşinaţi în vreun fel”, apreciază Eugen Hriscu.
„Dacă vin să le povestească despre palma dată de educatoare, că a fost obraznic, iar părintele îi spune «Bine ţi-a făcut, dacă ai fost obraznic», copilul nu mai vine a doua oară. Oricum, unui copil îi este foarte greu să povestească despre asta, dar, dacă părinţii nu-i acordă încredere, el poate fi una dintre victimele care refuză să vorbească despre traumă”, adaugă psihiatrul. În şcolile din România se vorbeşte rar spre deloc despre agresiunea sexuală. Pentru clasele gimnaziale terminale, a VII-a şi a VIII-a, există un modul la diri genţie, de educaţie pentru sănătate. „Eu, personal, ţin câte trei ore pe an la fiecare clasă: prima este despre noţiunile elementare, a doua – despre bolile cu transmitere sexuală, iar a treia – despre mituri şi adevăr în ceea ce priveşte sexualitatea”, explică Luana Ioniţă, consilier psihopedagogic la Şcoala nr. 1 „Sfinţii Voievozi”, din Capitală.
Despre agresiunea sexuală, despre viol, nu se prea vorbeşte la şcoală. Cel puţin nu la orele de educaţie pentru sănătate. „E adevărat, nu prea am vorbit cu elevii mei despre viol, despre cazuri de viol. Fiind un modul mai lejer, stabilim temele în funcţie de interesul elevilor. Nu prea am fost solicitată să vorbesc despre viol, recunosc”, adaugă Ioniţă.
ANUL 2008 863 de victime, dintre care 229 minori La nivel de cifre, cazurile de viol sunt în scădere, între anul 2008 şi 2007 fiind o diferenţă de 32, potrivit statisticii poliţiei. În traducere, cele 1.049 de dosare penale pe viol, deschise în urmă cu doi ani, înseamnă: 863 de victime, 778 de persoane de sex feminin, 229 de copii minori. Diferenţa dintre numărul de victime şi cel de dosare e dată de violurile în grup. Anul trecut au fost înregistrate 1.016 dosare pe viol: 729 de victime, 663 de sex feminin, 171 de copii. De două ori mai puţine decât tâlhăriile, violurile se petrec, de cele mai multe ori, la sat (peste 500 din cazuri, atât în 2007, cât şi în 2008). Potrivit aceleiaşi surse, în dreptul cazurilor de incest stă cifra 26, în fiecare din ultimii doi ani, majoritatea victimelor fiind fetiţe.