După 35 de ani de confruntare cu Azerbaidjan, republica autoproclamată Nagorno-Karabah a anunțat joi, 28 septembrie, autodizolvarea sa și a tuturor instituțiilor sale. În zilele care au urmat, practic 90% din populație s-a refugiat în Armenia, dând naștere unui dezastru umanitar de proporții. Ce s-a întâmplat acolo? Ce se întâmplă în Kosovo? Ce urmează?

Creionul lui Stalin.

În anii 1920, când s-a terminat războiul civil și banda leninistă a trecut la organizarea teritorială a Imperiului pe care se înstăpânise, expertul în politici naționale era un anume Stalin, fost jefuitor de bănci. Dânsul a trasat granițele dintre diferitele republici unionale, care astăzi constituie frontierele statelor succesoare Uniunii Sovietice. A muncit, dar a și ”greșit”: spre exemplu, a rașchetat o regiune de frontieră a Armeniei, Nagorno-Karabah, și a dat-o azerilor. Deși populația era, până mai zilele trecute, covârșitor armenească.

Nu, nu i-a alunecat creionul pe hartă, nu a fost o greșeală. Tovarășul Stalin cunoștea și aprecia acel vechi dicton: învrăjbește-i și stăpânește-i! Astfel, între Armenia și Azerbaidjan a creat un conflict care iată, se manifestă și după un secol. În acest fel, banda leninistă și-a creat ”justificare” să trimită în cele două republici, Armenia și Azerbaidjan, Armata și KGB-ul, sub pretextul ”menținerii stabilității”. La fel a procedat în multe alte cazuri, când a vrut să blocheze prin enclavizare și militarizare aspirații naționale legitime.

Enclave proletare.

Regimul sovietic era o dictatură de clasă: cică ”proletariatul” era clasa politică conducătoare. În realitate, Uniunea era condusă de o oligarhie suprapusă, nomenklatura, a cărei derivă șovină, velicorusă, s-a accentuat cu trecerea anilor. După ce a creat enclave militarizate la frontierele externe și interne ale Uniunii Sovietice, în deceniile care au urmat regimul sovietic a trecut la ”consolidarea” acestora prin industrializare. Ca în Transnistria: au fost construite vaste întreprinderi de industrie grea, precum combinatul siderurgic Râbnița, sub pretextul că astfel se întărește ”baza de clasă”, se formează proletariat. În realitate, se urmărea dependența economică: dacă liderilor din Transnistria le vin idei neaprobate de Moscova, de la o zi la alta rămân fără cărbune coxificabil, fără minereu de fier, fără gaz metan. Cum vor explica asta miilor de muncitori nemulțumiți? 

În subsidiar, industrializarea a fost însoțită de rusificare: la fața locului nu exista forță de muncă calificată, așa că inițial a fost adusă masiv din Rusia. Iar apoi, din această forță de muncă rusească inițială au fost numiți șefii: la Cernobîl, în momentul catastrofei, practic toată conducerea era alcătuită din etnici ruși, pe când angajații erau în covârșitoare majoritate de etnie ucraineană. Iar în momentul în care ponderea etnicilor ruși a devenit semnificativă, aceste enclave au fost declarate ”parte a Lumii Ruse”. Sub protecția directă a Moscovei: republicile din care formal făceau parte nu mai aveau dreptul să se amestece.

Marele Blat.

După ce a dobândit puterea absolută, tov. Stalin a mai adus o contribuție inestimabilă la practica marxist-leninistă: economia de blat. Oficial, economia sovietică se baza pe alocarea birocratică de resurse, prin Plan. Dar, ca urmare a mentalității precapitaliste a elitelor decizionale, încălcarea Planului a ajuns un scop esențial. Exact ca și chiaburul care înghesuie sacii în hambar, fără număr, conducătorul sovietic era bucuros să înghesuie în magazii marfa, vandabilă sau nu. Cum spunea tov. Stalin: ”cantitatea e în sine o calitate”.

Întreprinderile care depășeau Planul beneficiau de multe avantaje: prime în bani, alocări de bunuri de consum (frigidere, televizoare) pentru ”fruntașii muncii socialiste”, alte multe privilegii (sejururi pe litoral etc.). Rămâne însă marea întrebare: dacă unei fabrici de încălțăminte i se repartizau 200 de tălpi de gumă pentru a produce, conform Planului, 100 de perechi de pantofi, cum se face că reușea să producă 115 perechi, toate cu talpă?

Bine ați venit în lumea blatului, economia ”gri” socialistă! Explicația e simplă: directorul fabricii de pantofi avea blat cu directorul de la fabrica de cauciuc. Primea 30 de tălpi suplimentare, ca să depășească planul și să i se repartizeze un automobil. La schimb, dădea două perechi de pantofi pentru ”fruntașii în producție” de la fabrica de cauciuc. Evident, ca urmare a acestui blat, o altă întreprindere, care producea anvelope, nu primea materia primă, cauciucul necesar și nu putea îndeplini Planul, angajații fiind penalizați.

Astfel a apărut, în economia sovietică, un enorm sistem economic paralel, de blat, câmp de luptă pentru lobby-uri nedeclarate, în competiție acerbă pentru alocarea de resurse. Evident asta a generat corupție, care curând a pătruns în sfera politică. În încercarea zadarnică de a controla cât de cât fenomenul, liderii sovietici au ordonat KGB-ului să arbitreze acest haos. Rezultatul n-a fost normalizarea economiei, ci mafiotizarea KGB-ului. Iar aceasta a fost filiera prin care s-a mafiotizat și Partidul Comunist Sovietic.

Situația enclavelor militarizate, precum Transnistria, era dezavantajată: în mod voit economia acestora era dependentă de materii prime din import. Aveau puține resurse locale, pentru a le da la schimb și a primi alocări ”blatiste”. Ca atare, elitele enclavizate și-au creat resurse, pentru a avea monedă de schimb, pentru a participa la sistemul unional de blat. Un bun exemplu este Transnistria, care a devenit o placă turnantă a contrabandei, folosind în acest scop portul ucrainean Iliciovsk, anexat practic de mafia nistreană.

Oligarhii.

Spre sfârșitul anilor 1980, nu marxism-leninismul, ci blatul constituia baza politicii sovietice. Gorbaciov a obținut credite de 100 de miliarde $ printr-un blat cu capitaliștii: a dat la schimb Lagărul Socialist. Speranța sa: va reuși relansarea economică a URSS. Dar creditele au intrat în morișca blatului dintre marile lobby-uri ale economiei ”socialiste”, iar praful s-a ales. La prăbușirea sistemului sovietic, KGB ocupa un loc central: liant între blatiștii economiei și blatiștii politicii. A fructificat situația nășind sistemul oligarhic: transformarea foștilor caizi ai blatului sovietic în miliardari cu influență politică, în oligarhi. Curând, ucenicii-vrăjitori, kaghebiștii, au pierdut controlul asupra ”măturii vrăjite”, oligarhia. De atunci, sub Regimul Putin, se tot străduiesc să redobândească controlul. 

Influența KGB era foarte puternică în special în enclavele militarizate, precum Transnistria. Iar KGB a fructificat situația: în timp ce oligarhii Epocii Elțîn își croiau feude prin provincii, KGB a convins liderii politici de la Moscova să reconstituie centura de protecție a Imperiului, nu prin state-satelit (fostul ”Lagăr Socialist”), ci prin mini-state nerecunoscute, enclave cu economie de blat conduse de oligarhi cu rădăcini kaghebiste.

Cooperativa ”Iazul”.

Economia de blat este în esență o economie de repartiție birocratică, dirijată de corupție. Marele dușman al economiei de blat este economia capitalistă, care ar trebui să fie concurențială, dirijată de semnalele pieței. Cele două sisteme sunt incompatibile. Iar curând, aceasta a fost concluzia la care au ajuns și oligarhii ruși: penetrarea capitaliștilor în economia Rusiei trebuie neapărat ținută sub control. Încă din vremea lui Elțin, miliardari precum Vladimir Potanin, Abramovici sau Deripaska au uzat de influența lor pentru a convinge Kremlinul să investească în continuare resurse militare în Transnistria, Karabah, Osetia sau Abhazia, avanposturi contra Occidentului. Din relația incestuoasă a oligarhiei cu Kremlinul s-au născut, în anii 1990, conflictele înghețate de la Marea Neagră.

Un capitalist, înainte de a face o investiție, alcătuiește un plan de afaceri. Apoi îl prezintă băncii, solicitând finanțare. Bancherii aruncă o privire pe hartă: aoleo, vreți să investiți într-o țară măcinată de separatism? Riscul e prea mare! Este exact mecanismul prin care în anii 1990 România a fost ținută departe de investițiile străine, cu ajutorul incidentelor interetnice regizate și al mineriadelor operaționalizate cu sprijinul unor oligarhi ruși. 

În Caucaz și la Marea Neagră, regizarea de conflicte înghețate a reușit să îndiguiască expansiunea capitalismului vreme de trei decenii. Umbra acestui blocaj s-a întins chiar asupra Statelor limitrofe, România și Bulgaria, pe care UE a considerat necesar să le țină până azi carantină. Ca urmare a acestor succese, influența oligarhiei blatiste asupra Kremlinului a crescut neîncetat. Iar atunci când nemernicii de capitaliști au pus ochii pe Ucraina și au încercat să determine Kievul să încheie un acord de asociere cu Uniunea Europeană, principalii oligarhi din anturajul domnului Putin, regrupați în așa-zisa ”Cooperativă Ozero” (”Iazul”), au reacționat imediat. Frații Mihail și Iuri Kovalciuk, frații Rotemberg, Ghenadi Timcenko și Igor Secin, toți într-un glas au cerut Kremlinului să trimită tancurile în Ucraina. Deloc întâmplător, tocmai acești oligarhi blatiști sponsorizaseră republicile autoproclamate, ca să țină la distanță Occidentul, să sperie investitorii străini, dar și să-și umple buzunarele. Fiindcă ei sunt beneficiarii finali ai conflictelor înghețate, ai contrabandei derulate vreme de decenii prin portul ucrainean Iliciovsk: pierd Ucraina, pierd portul la Marea Neagră, pierd venituri de miliarde...

1989 – bis?

Din multe puncte de vedere, actualul arhipelag de republici caucaziene nerecunoscute seamănă cu Lagărului Socialist de odinioară: ocupație militară rusească, dependență cvasi-colonială de Rusia, economie de blat. În 1989 – 1990, Lagărul Socialist s-a prăbușit exact ca Nagorno Karabah: pe fondul unei crize economice prelungite, Moscova a decis să-și retragă prezența militară, sperând că va putea totuși perpetua relațiile politice de vasalitate. În realitate, țările Europei Centrale și de Est au căutat imediat să iasă din umbra Kremlinului. Dar efectul de domino a fost declanșat de deschiderea frontierei dintre Austria și Ungaria: sute de mii de cetățeni ai Germaniei de Est s-au refugiat în Vest, ducând la prăbușirea regimului din RDG. Deci, să reținem: reacția în lanț a fost declanșată de forțe externe riverane (Austria lui Alois Mock), care au găsit un punct de articulare în interiorul sferei de influență a Kremlinului (Ungaria lui Gyula Horn), cu efecte în lanț asupra regiunii.

În cazul Nagorno Karabah, regăsim aceleași elemente. Pe fondul unei crize economice și militare prelungite (războiul din Ucraina), Moscova a decis să-și retragă prezența militară, sperând că va putea totuși perpetua relațiile politice de vasalitate cu Armenia și Azerbaidjan. Evoluția a fost sesizată de forțe externe riverane (Turcia d-lui Erdogan), care au găsit un punct de articulare în interiorul sferei de influență a Kremlinului (Azerbaidjanul lui Ilham Aliev). La momentul oportun, așa cum scrie presa turcă, „președintele turc a efectuat o vizită de o zi în Azerbaidjan, unde s-a întâlnit cu omologul său azer, Ilham Aliev, și s-a declarat optimist în privința normalizării situației din regiune: S-au ivit noi oportunități, iar ele nu trebuie să se piardă”. Efectele în lanț au și început să se producă: în urma falimentului politicii sale pro-ruse, guvernul prim-ministrului armean Nikol Paşinian se confruntă cu o ”nemulțumire generalizată” care, în opinia experților citați de AFP, „va avea repercusiuni serioase pe scena politică”. La Erevan, populația e în stradă.

Azi Karabah, mâine Tiraspol?

În cazul Transnistriei, regăsim aceleași elemente. Pe fondul unei crize militare prelungite (războiul din Ucraina), Moscova nu mai are influență militară semnificativă. Nici sub aspect economic, Kremlinul nu mai poate sprijini economia enclavei separatiste: după opt luni din acest an, cheltuielile cu războiul din Ucraina tocmai depășesc 100 miliarde $, adică 33% din Bugetul Rusiei, față de 17% prevăzute în Legea Bugetului. Iar perspectivele pe anul 2024 sunt la fel de sumbre: cheltuielile au Armata se vor ridica la 100 miliarde $, plus 35 miliarde $ alocate ”securității interne”. Cu totul, 43 ... 44% din Bugetul Rusiei, adică de cinci ori mai mult decât cheltuielile însumate prevăzute pentru educație și sănătate!

În aceste condiții, nici pe viitor Rusia nu va mai putea livra Transnistriei electricitate și gaz metan gratis. În ce privește cărbune cocsificabil pe datorie și minereu de fier pe veresie, livrarea a fost întreruptă odată cu închiderea portului Odessa. Care a dus de altfel și la falimentarea industriei contrabandei, odinioară înfloritoare de-a stânga Nistrului. Totuși, Moscova încă speră că va putea perpetua relațiile politice de vasalitate cu regiunea separatistă. Rămâne ca și această evoluție să fie sesizată de forțe externe riverane, care să găsească un punct de articulare în interiorul sferei de influență a Kremlinului. 

 Prometeu dezlănțuit.

Vechii greci credeau că, pentru vina de a fi dăruit oamenilor focul, zeii l-au înlănțuit pe titanul Prometeu de munții Caucaz. Dar ce s-ar întâmpla dacă lanțul, după ce s-a rupt la capătul de răsărit, în Karabah, s-ar rupe și la apus, la Tiraspol? Păi ar avea loc o ”normalizare a situației” în Caucaz, cu efecte profunde, în lanț, asupra întregii salbe de ”republici” care stau pe baionetele rusești: Abhazia, Osetia, Crimeea...

Această evoluție nu este lipsită de pericole. Vechile resentimente sunt vii: în câteva zile, practic toată populația armenească a evacuat Karabah, de teama trupelor azere. Deși observatorii ONU nu au găsit indicii de crime de război, panica a fost generată de amintirile trecutului, declanșând o auto-epurare etnică. Este în sine o catastrofă umanitară: Armenia, a cărei populație e cam cât cea a Bucureștilor, nu are cum să primească și să adăpostească, în prag de iarnă, 100.000 de refugiați. Iar asemenea evoluții riscă să se producă și în alte enclave similare din regiune, prin efect de domino.

Din păcate, revenirea la normalitatea juridică a frontierelor din regiune are drept preț evoluții umanitare catastrofale. Principalul factor care a permis această alunecare este inacțiunea Uniunii Europene, care nici în Africa de Nord, nici în Marea Egee și iată, nici la Marea Neagră nu reușește să găsească soluții de stabilizare a situației de la frontierele sale. De fapt, domnul Erdogan a dat liber Azerbaidjanului să redobândească Karabah tocmai atunci când și-a dat seama de această neputință a Uniunii Europene: „Turcia nu mai așteaptă nimic din partea U.E., care ne face să așteptăm la ușa ei de 40 de ani".

Prețul de plătit.

Dacă începe o reacție în lanț la Marea Neagră, trebuie să fim pregătiți – politic, economic și chiar militar – să gestionăm efectele umanitare adverse. Uniunea Europeană nu va putea stabiliza situația decât deschizând o perspectivă comună vecinilor săi. În caz contrar, UE va rămâne o fortăreață cu perspective incerte, asediată de milioane de migranți. Deja, lipsa unor perspective minimale de integrare europeană a Balcanilor a început să stârnească probleme în Kosovo, fiind necesară trimiterea de trupe.

Dar prăbușirea salbei de enclave susținute de Rusia în regiunea Mării Negre va avea efecte drastice și asupra Regimului Putin. Fiindcă de decenii Kremlinul insistă că aceste avanposturi coloniale sunt „părți ale Lumii Ruse”, iar „normalizarea situației din regiune” – adică, revenirea acestor teritorii la Statele de care aparțin de drept - va fi percepută ca o pierdere teritorială a Rusiei, cu efecte grave asupra credibilității și autorității actualului regim moscovit. Începem să înțelegem mai bine declarațiile lui Oleksii Danilov, secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei: „Unii cred că acest proces poate fi ținut sub control și se pot face lucruri care nu vor permite destrămarea Rusiei. Nu se poate influența acest proces, Rusia va fi nevoită să se fragmenteze, iar aceasta se va întâmpla în vremurile noastre. Și nicio forță nu poate opri acest proces istoric.” 

Că această fragmentare poate degenera în catastrofă umanitară în stil iugoslav, e cât se poate de evident. România, NATO și Uniunea Europeană, titularele frontierei de la Marea Neagră,  vor constata curând că nu-și permit să asiste impasibile la aceste evoluții.

editorialul poate fi urmărit AICI