Nu-mi amintesc câți ani aveam când am auzit prima dată de ruși, de fapt când am fost speriată cu ”vin rușii” dar pot estima că aveam în jur de 4-5 ani.
Întârziasem pe șanțul moale cu iarba tunsă natural de păsăretul uliței, mai mult ca de obicei. Se înserase dar la țară, la bunici nu exista altă primejdie în afară de strigoii care ieșeau mult mai târziu în noapte la speriat copii iar bunica era prea ocupată să închidă porcii și găinile, să pună cina pe masă, ca să-și bată capul cu mine ce ședeam cuminte pe marginea șanțului, trecându-mi degetele răsfirate prin iarba răcoroasă.
Trecuse o bătrână din capătul străzii, agale, cum numai bătrânele de la țară știu, și nu cu urme de oboseală ci cu gânduri. Așa-mi păreau atunci bătrânii, plini de gânduri ce se ițeau prin șanțurile frunții și din ochii duși departe, în locuri doar de ei știute. Ajunsese în dreptul meu fără să se oprească, și-mi aruncase ca-ntr-o doară un ”Du-te-n casă, fata me! Vin rușii!”.
Nu știu ce resort m-a împins în picioare și m-a făcut s-o zbughesc pe poartă trântind-o în urma mea, răsucind cheia de două ori, înjurând bâlbâit fără să-mi trag suflarea ”fută-te dracu, fută-te dracu”. Mi se-ngrămădiseră de-a valma toate poveștile ce mi se spuseseră direct sau la care trăsesem cu urechea când se-adunau nanele la ușa uliții, sâmbăta seara, cu droaia de plozi gălăgioși pe care-o alungau c-o nuia ce șfișchiua prin aer și înroșea pielea pe unde-ajungea când nimerea ținta mișcătoare.
Ne puteți urmări și pe Google News
Acolo, pe lavițe și scaune aduse din casă, că ele nu stăteau pe șanțuri ca noi, copiii și ca alde ăia fără căpătâi din capătul uliței ce n-aveau nici de unele, doar o liotă de puradei, unul mai jegos ca celălalt și mai cu mucii-n gură, mereu plin de zăbele și vânătăi, semne ale educației părintești, acolo pe lavițe spuneau povești cu rușii și grozăviile lor.
Ne lăsau pe noi să auzim doar cât voiau ele să știm ca să ne stâmpere cheful de făcut prostii și de neascultat de mama și de tata. și toate poveștile începeau așa: ”O fost un prunc pă ulița besericii…” Continuarea era în funcție de necesitatea și utilitatea lecției din ziua aceea și de isprava vreunuia dintre copiii prezenți cu gurile căscate, aliniați pe marginea șanțului, vizat în mod direct: ”și-o furat bani dă la tată-său dân jeb și s-o dus cu ei și i-o strâcat pă dohan și pă țucur sucit și când o vrut să margă `napoi acasă, l-or prins rușii și i-or furat țucuru` și câți bani i-or mai rămas, i-or luat hainile și l-or lăsat în pielea goală, apoi l-or legat de arțaru` dân `nantea cășii și l-or bătut pân-o leșinat și aproape că nu l-or omorât.”
Un murmur străbătea grămada de copii și-i lăsa o vreme fără grai, după care-și găseau de lucru cât mai departe de femeile ce rădeau pe-nfundate, bucuroase ca de fiecare dată când reușeau să scape de chirăieli, țipete și reclamații, și mai ales că aveau la-ndemână arma aceea infaibilă de a speria plodetul, ori de câte ori era nevoie.
Abia apoi poveștile lor continuau serios, în șoaptă, pentru că acelea nu erau de urechile noastre. Curioasă din fire, mă-nvârteam prin spatele lor s-aud, pentru că știam că ceea ce se spune-n șoaptă e mereu adevărat… Așa am aflat că rușii, despre care la școală, mai târziu, aflam cu stupoare că ne-au eliberat, au fost de fapt niște violatori cruzi, hoți lacomi și criminali ce băgau spaima în toate satele prin care treceau.
Așa am aflat că rușii furau tot ce mișca prin curte, jefuiau fiecare casă, violau orice femeie ce le ieșea în cale, și omorau fără milă, cu motiv sau fără, lăsând în urma lor doar durere și sărăcie. Așa am aflat că femeile erau ascunse în pădure, pentru că rușii scotoceau fiecare ungher, fiecare coteț, fiecare pod, fiecare cuptor de pâine, și singurul loc unde aveau șansa să scape de violuri și de omor era pădurea, pe-atunci, nesfârșită.
Am avut un coșmar care mi-a urmărit toată copilăria, chiar și după ce apucasem să văd filme sovietice despre glorioasa și mândră armată a URSS, chiar după ce învățasem la școală că armata rusă a fost eliberatoare. Se făcea că veneau rușii. N-aveau chip dar aveau arme. Fugeam într-o curte să m-ascund, și odată intrată în curtea aceea vedeam că era doar praf, și nici un fir de iarbă, niciun copac în care să mă cațăr, doar un strat gros de colb în care până la urmă îmi săpam o groapă ca un fel de mormânt, mă acopeream apoi cu praf și așteptam acolo să plece rușii, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, inimă ce părea să facă un zgomot atât de mare încât mă temeam să nu răzbată de sub colb până la urechile lor. Mă căutau, răscoleau praful cu baionetele și când ajungeau la un pas de mine, mă trezeam urlând și tremurând: ”mamăăă, or venit rușii!”.
De ce v-am spus povestea asta? Poate pentru că se aud acorduri de balalaikă și cazacioc pe la granițe, se simte miros de vodcă și mahorcă. Și de sânge.Pentru că vreau să trezesc memoria celor ce au uitat, să le spun celor care nu au aflat, cam ce înseamnă Rusia când are chef să ”elibereze” popoare. Rușii nu respectă nicio regulă, nu au milă și nicio urmă de umanitate. Ei vin ca lăcustele, pârjolesc tot și nu lasă în urma lor decât jale și durere. Asta, în caz că pleacă… De obicei rămân cu zecile de ani.
Recomandările noastre
