”Sunt trei căi pentru a ajunge la ruină: femeile, jocurile de noroc și specialiștii. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiștii e cel mai sigur.” Georges Pompidou

Titlul unei dintre povestiri, ”Morții vîrstnici să cedeze locul morților tineri ” mi-a sunat foarte ciudat în anii cînd am descoperit literatura lui Milan Kundera. Nuvelele, apărute în volum de prin 1969 perioadă în care Cehoslovacia de atunci era, ca și România, comunistă, sunt povești de viață a unor personaje extrase, parcă, dintr-o piesă de teatru a absurdului.

Situațiile, conflictele de cele mai multe ori, pare că nu au nicio logică. Se creează între ele, tot felul de legături bizare. Cele șapte nuvele sunt scrise cu umor și ironie amară. ”Nimeni nu va râde, Mărul de aur al dorinței eterne, Falsul autostop, Simpozionul, Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri, Doctorul Havel după douăzeci de ani, Eduard și Dumnezeu”. Și titlurile sună bine… Autorul povestește, de fapt, despre banalitatea vieții cotidiene, despre lipsa de caracter și frica de exprimare a sentimentelor. Atunci, ca și acum, ne e frică.

”Iubirile caraghioase” descrise de Kundera sunt dovada că viața acestor personaje a devenit ea însăși caraghioasă. Niște marionete în mâinile păpușarului. Exact așa cum ne lăsăm și noi conduși, mereu și mereu de alții, care nu ne impun nici un respect, din comoditate sau din neglijența proprie.

Povestirea ”Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri”, un bărbat și o femeie se regăsesc după cincisprezece ani pentru a constata cât de mult au îmbătrânit amândoi și pentru a sfârși într-o cameră inundată de lumină, cel puțin eu, acum, o citesc în altă cheie. De ce?

Fiindcă văd în fiecare zi că Lumea a luat-o razna, că ni se întâmplă lucruri de neimaginat în urmă cu doar câțiva ani, iar oamenii par din ce în ce mai derutați și mai vulnerabili. Pare că din ce în ce mai puțini dintre noi nu mai au curaj să se întrebe, ce fel de viață ne propune viitorul, asemeni marelui regizor Andrei Șerban. Uriașul om de teatru cunoscut și respectat pe întrg Mapamondul, a fost profesor de teatru la Columbia Univerity din New York, de unde și-a dat demisia după ce, într-o primă etapă, i s-a spus că urmează să fie angajat un nou profesor, „de preferință o femeie de culoare, care dacă este gay e foarte bine”. N-a fost de acord, iar ulterior nu a fost de acord cu interpretarea unui candidat transsexual care a ales Monologul Julietei. S-a opus ca profesor să fie angajat doar pentru că face parte dintr-o minoritate, și un actor bărbat, să interpreteze personajul Julietei, o copilă de 14 ani.

Pentru Andrei Șerban și (sper!) pentru mulți, există, totuși întrebarea: cum Doamne, am îngăduit să ajungem aici și care sunt limitele neputinței noastre?

Gestul marelui regizor este perfect argumentat de Kundera: „ - Dacă i-ai spune numai și numai adevărul, numai ceea ce gândești cu adevărat despre el, ai intra într-o discuție serioasă cu un nebun și, în consecință, ai ajunge tu însuți să fii nebun. Așa e și cu lumea care ne înconjoară. Dacă m-aș îndărătnici să-i spun adevărul de la obraz ar însemna s-o iau în serios. Și a lua în serios ceva atât de neserios înseamnă să devii tu însuți neserios. Așadar, precum vezi, dragă frate, eu trebuie să mint, dacă nu vreau să iau în serios pe nebuni și să nu devin unul dintre ei.”

În primul rând, - a observat renumitul regizor care a cucerit America în deceniile 6 și 7, - , omul contemporan nu mai este preocupat de valoarea de adevăr a vieții sale. Societatea actuală și influența crescândă a ideologiilor extremiste cum ar fi cea neomarxistă, progresismul sau opusul său, extremismul de dreapta, dar și goana după înavuțire îi obturează individului puterea de a se cunoaște pe sine. De asemenea, îi afectează capacitatea de a discerne că se atentează la individualitatea sa.

„Trăim din ce în ce mai mult cantitativ, din ce în ce mai puțin calitativ. Trăim într-o minciună, nu credeți? Trăim prea mult în iluzie și prea puțin în adevăr. Trăiesc în minciună în sensul că prefer să nu văd adevărul.

Atunci, în această nebuloasă din creiere, apare ”specialistul”. Cel care are întotdeauna soluții. Este expert. Are 30 de ani, dar are soluții pentru tot. Este contabil, însă are rezulvările sufletului uman în buzunarul de la piept… Marii ”specialiști”, în orice, după cum vedem, n-au apucat să treacă prin viață și nici prin biblioteci. Ei s-au format mai ales prin cursuri organizate de ONG-uri, în grupuri, inventîndu-și patalamale care de care mai hilare. Astfel avem experți în anticorupție, în globalism, avem contabili care ne învață să ”simțim piețele”, genii ale nutriției, specialiști în comunicare, în artă de orice fel (mai ales!), în nutriție, în psihologie, în sex, în rachete și război, în avocatură și justiție.

Toți abia ieșiți din prima tinerețe, în marea lor parte fără a fi avut vreodată un serviciu adevărat, făcând doar ”consultanță” - o altă formă a artei de a vinde aer, practicată din ce în ce mai mult de aceste fete și băieți care și au petrecut tinerețea în fața smartphone-ului, conectați mai tot timpul la dializa ONG-urilor neomarxiste ale lui Soros.

Numărul lor crește în fiecare zi, cu cît apare o nouă generație de tineri leneși și suficient de deștepți să se ”înțepe” la dializa ONG urilor care nu prididesc să ”lupte” împotriva generațiilor mai vîrstnice. Generații ”așteptate”, împotriva generațiilor ”expirate”. Dar cum Dumnezeu se încăpățînează să i țină pe ”expirați” mai mult decît și-ar dori proaspeții ”specialiști” cu aspect de pitici de grădină, baby-face cu aer doct, cu costum și cravată (cei care inundă televiziunile, neapărat!), se lucrează la o soluție, care seănă din ce în ce mai mult cu o altă ”soluție finală”, pe care o știm din istorie…

Un profesor de economie de la Universitatea Yale uimește propunând sinuciderea în masă a persoanelor în vârstă din Japonia pentru a ușura statul. Yusuke Narita și-a apărat punctele de vedere spunând: „Simt că singura soluție este destul de clară. În cele din urmă, nu este sinucidere în masă, ci „seppuku” în masă a persoanelor în vârstă”.

Profesorul mai susține că acest lucru ar permite generațiilor tinere să-și croiască drum în afaceri, politică sau alte domenii. „Sinuciderea în masă a persoanelor în vârstă pentru a rezolva problemele economice asociate cu îmbătrânirea populației”, aceasta este soluția. Combinată cu eutanasia, iată un ”proiect care ar putea deveni ”obligatoriu” în viitor.

Teoriile profesorului Narita au ajuns la apogeu internațional în urma unui articol publicat de New York Times.„Posibilitatea de a o face obligatorie în viitor va fi discutată mai devreme sau mai târziu”. Profesorul a citat cazul mamei sale, care a avut un anevrism la 19 ani, spunând că acesta cheltuia 100.000 de yeni pe lună, pentru a o trata.

Propunerile sale au redeschis cumva dezbaterea asupra problemelor Lumii și, în general, a unei bune părți a societății occidentale.

Profesorul Narita are „sute de mii de urmăritori pe rețelele sociale”, care sunt în mare parte tineri „frustrați care cred că progresul lor economic a fost împiedicat de o societate gerontocratică”.

Ce ar mai fi de spus? Asta va fi viitorul. Ne vor asista ”specialiști” care nu vor ști nimic - decît ceeace li se inoculează de către neomarxismul gol de orice etică sau moralitate. Ne vor obliga să facem cozi la centrele de eutanasiere, iar noi le vom mulțumi că ne ajută să nu mai fim prezenți într-o lume care ne face greață.

Dar Kundera, nu va mai fi aici să scrie povestiri. Și atunci, vreun expirat poate, inspirat, va fi în stare, înainte de a se sinucide, pentru fericirea fiiului/ fiicei lui, să scrie o nuvelă cu titlul ” Vii bătrîni să moară, să lase loc viilor tineri.”