Primăvara a fost de-a pururi capricioasă în Țara vinului, pe Drumul Mare ce unește Pietroasele cu Greceanca, Bădeni, Săhăteni, până hăt, spre Ploiești, în dealurile Cepturei. Câteodată, la sfârșitul lui februarie, pomii mai vrednici explodează în miliarde de flori alb-roz și parfumuri îmbătătoare silind simțurile naturii și ale jivinelor de tot felul s-o ia razna.

Altădată, ca în acest an, de pildă, iarna, blândă în timpul ei, fără zăpezi și zbateri viscolite, se lasă dusă mai greu. Vânturile care odată coborau calde coastele Istriței dând lumină și fierbințeli tulburătoare oamenilor bat viile și norocul cu rafale ascuțite, reci, nebune, ridicând acoperișurile caselor în spuza cerului.

Bani pentru țigle

„Ce-a mai bătut vântul, nepoate, lu’ Costel a lu’ Niculina i-a smuls tabla de pe casă, de a rămas fără acoperământ deasupra capului. Pe el să-l iei la țuică, mai face un ban de țigle”, îmi propune Marin Mihai în timp ce trântește la poartă un braț rahitic de viță uscată, destinată focului la cazanele din Pietroasele.

„Cât mai e ziua de muncă, unchiule?”, chestionez scurt, estimând în gând cheltuiala totală. „Păi, cât să fie? Dă-i 80 de lei pe zi, să zică bogdaproste! Ce mai stai să-ți rupi spinarea cu sacii de boască!”, șuieră bătrânul.

Gologani pentru vie

Unchiașul trage din țigară, obrajii scofâlciți îi reconfigurează pentru câteva clipe liniile zbârcite ale feței. Se concentrează intens, iar în timp ce fumul albăstrui îi urcă din plămâni pentru a se vălătuci în zare, spre câmpia înviată la picioarele noastre, eliberează și rezultatul calculelor pipăite în gând: „Țiganu’ cu tractoru’ îți ia 70 de lei să care lemnele, vreascurile, boștina și vinul alterat până la cazane. Și nu-s mai mult de șase kilometri. Mai dai câte 60 de lei pentru fiecare cazan de țuică, aia e, te duce la vreo două milioane”.

Înghit în sec. Socotelile lui nu se potrivesc deloc cu ale mele. Mai am de achitat 700 de lei – șapte milioane, cum ar zice nea Marin – doar omului care mi-a tăiat via. Apoi, tot lui, o sută pentru ceapa, usturoiul și bobul răsărite deja din pământul negru, atent îngrijit. În plus, alți bani pentru întinsul sârmelor la vie, pentru înlocuitul unor pari (șubrezi) de care sunt prinse ațișoarele metalice pe care se încolăcesc coardele viței de vie și dulceața strugurilor, pentru curățarea migdalilor… Ehei, bani, bani, bani. Apoi, adică imediat după tăierea viei, alte munci, alte socoteli: cercuit, stropit, legat, arat… Toate doar pentru vie.

Elena, regina țuicii

„Hai, c-a venit ăla cu tractorul. Urcați vița și boștina!”, mă dezmeticește glasul gros al bărbatului costeliv, cu țigara stinsă în colțul gurii strâmbe.

„La cazane, la țuică!”, strigă și țiganul rotund și peltic încălecând pe scaunul slinos al mașinăriei cu cauciucuri urieșești. „Că vă prinde vara cu ea nefăcută”, mai apuc să aud în vreme ce urc, la rândul meu, în propria mașină.

În Pietroasele, unde țăranii locului scot alcoolul alb – țuica de tescovină – din ciorchinii sleiți de puterea mustului, Elena ne întâmpină nerăbdătoare: „Da’ greu vă mai mișcați, nene, parcă veniți de la Paris! Ia, uite-l și p-ăsta cum e-mbrăcat! De unde ai aterizat, mă, din Parlament?”, șarjează fata de 36 de ani care are în grijă cazanele, aruncând priviri strâmbe spre prietenul meu venit, ca în fiecare an, să dea o mână de ajutor.

Ochiri disprețuitoare

„Io am descărcat cazanele de la șapte dimineața, le-am făcut lună, le-am pregătit pentru țuică. Și voi veniți la două. O să ne prindă noaptea pe aci. Hai, puneți mâna, să încărcăm cazanele, să dăm drumul la foc, să terminăm în cinci, șase ore”, turuie gazda noastră.

Ne conformăm ordinelor zâmbind. E spirt Elena! Face țuică de când era de-o șchioapă. Manevrează cu îndemânare razul, coarba, vătraiul și frământă mămăliga amestecată cu făină și cenușă cu niște gesturi atât de studiate de parcă din mâinile ei ar urma să iasă planurile unui minunat pod arcuit.

Lipește atent capacul cazanului și furișează spre noi ochiri ușor disprețuitoare. Nici nu-i trece prin cap că, la rândul nostru, am învățat să scoatem și ultima picătură de alcool din ciorchinii sleiți de puteri încă de mici copii, de la părintele care ne frigea în jarul cazanului pieptul fraged al vreunei găini grase de curte.

O „gură” împotriva coronavirusului

„O fac, dar n-o beau și nici n-o las să mă bea ea pe mine”, ne informează Elena. „Câte n-am văzut p-aici, se îmbătau unii de nici nu mai ajungeau cu țuica acasă. Trebuie să fii cu capul pe umeri, altfel… Nu vedeți ce vremuri sunt? Iei o gură bună, cât să uiți un pic de virusul ăsta nenorocit, dar o gură doar, că apoi dai în altele”, ne previne femeia împungând cu degetul fumul ce a început să se ridice din cuptoarele aprinse.

Îi las împreună, pe prietenul meu și pe Elena, regina țuicii din Dealul Mare. Merg să-mi onorez datoriile de viticultor (de duminică), înapoi la Greceanca, în satul străjuit aproape la fiecare răspântie de cruci seculare, albe, delicate, smulse din pieptul de calcar al Istriței și așezate în calea cumințeniei oamenilor.

„Avem de trăit”!

Înainte de a demara însă am oprit motorul mașinii, curios să ascult instructajul pe care Elena i-l face musafirului înțolit ca-n Parlament: „Fruntea (n.m. – primii litri de țuică rezultați din fierberea boștinei) e bogăție curată, să n-o amesteci cu țuica ailaltă. O strici! Fruntea are 99 de grade, iar țăranii de aici o folosesc din moși-strămoși la frecții. Alungă fierbințeala, vedeniile, scoală omul de pe boală. Io cred că țuica asta tare, neîncepută, te vindecă și de virusul ăsta împrăștiat de chinezi. E leac vechi p’aci, pe la noi, de 2.000 de ani”.

Regina țuicii turuie nestingherită. „E nevorbită”, îmi spun și, cu doar câteva clipe înainte să închid portiera, mai deslușesc doar atât: „S-au întors și pe la noi vreo doi nemți, câțiva francezi, unii de prin Italia. I-au băgat în carantină, alții au ieșit deja. Noi nu stăm așa în casă, cum stați voi încuiați la oraș. Avem treabă, avem de trăit…”.

„Avem de trăit”! Frumos spus, Elena, ce frumos spus! Numai să nu ne-o ia moartea înainte.

Hai, noroc!

 

Fotografii și video: Florian Saiu

Montaj video: Manu Ionescu