Ziua de duminică, 11 octombrie 2015, marchează o premieră în istoria politicii românești. Nu numai postdecembriste, dar și de cînd a prins a miji în acest colț uitat al Europei, ceea ce se numește viață politică: Un partid și-a desemnat președintele prin vot direct și universal al membrilor săi. Partidul se numește PSD, iar președintele, Liviu Dragnea.

Rezultatul e copleșitor pentru candidatul  Liviu Dragnea:

Participare de 81 la sută, vot în favoarea sa, 97 la sută.

Rezultatele sunt menite să facă din Liviu Dragnea cel mai puternic președinte pe care l-a avut PSD de la Ion Iliescu încoace.

Criticii tradiționali ai PSD susțin că aceste rezultate sunt explicabile prin faptul că Liviu Dragnea a fost singurul candidat.

Poate că așa fost în realitate.

Pentru ceea ce a urmărit Liviu Dragnea, faptul că n-a avut concurenți e lipsit de importanță.

Pentru că Liviu Dragnea a urmărit deținerea puterii absolute în PSD sau cel puțin imaginea publică de deținător al puterii absolute.

Dat fiind c-a fost ales prin scrutin intern, el nu poate fi revocat decît prin scrutin intern.

Lucru mult mai greu de înfăptuit de adversarii săi, chiar și în eventualitatea unei condamnări cu suspendare.

Dacă nu-și dă demisia, el va trebui revocat din funcție prin scrutin intern.

Și nu-i exclus ca PSD-iștii, furioși că președintele ales de ei a fost scos din joc prin ceea ce ei consideră o manevră politică, să refuze să-l revoce.

În același timp, ca primul președinte nu numai de PSD, dar și de partid postdecembrist ales prin scrutin intern, Liviu Dragnea primește puterea de a face orice cu partidul.

Scrutinul intern n-a avut rolul de a-l alege pe Liviu Dragnea.

El a fost folosit de Liviu Dragnea pentru a căpăta o putere uriașă  în PSD.

Mai mult decît interesant rămîne că acest mijloc de întărire a puterii unui președinte fusese pregătit de Victor Ponta pentru el însuși.

Viața a făcut însă ca mijlocul să fie  folosit de principalul său adversar  din PSD.

Alegerea președintelui PSD prin scrutin intern a fost decisă la Congresul PSD din 16 octombrie 2010 prin modificarea Statutului, votată în unanimitate de către delegați.

Pînă atunci președintele Partidului se alegea, cum se întîmplă acum în toate celelalte partide, la Congres, prin votul celor din sală.

Așa au fost aleși, ca să mă refer, doar la perioada de după 2000, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta.

Prin modificările operate în 16 octombrie 2010, alegerea președintelui se desfășoară astfel:

Art. 137(2) Preşedintele PSD este ales sau revocat de către toţi membrii de partid în cadrul alegerilor interne desfăşurate în baza Regulamentului de organizare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al partidului, elaborat de Biroul Permanent Naţional şi aprobat de Comitetul Executiv Naţional.

Congresul se limitează la validarea sau invalidarea rezultatelor date de scrutinul intern:

Art. 134 Congresul PSD are următoarele atribuţii: (…)c) validează alegerile interne pentru Preşedintele PSD, desfăşurate în baza Regulamentului de organizare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al partidului, elaborat de Biroul Permanent Naţional şi aprobat de Comitetul Executiv Naţional;

Noua procedură de alegere a președintelui PSD trebuia să se aplice, potrivit deciziei Congresului din 16 octombrie 2010, începînd cu alegerea președintelui în 2014, la Congresul de peste patru ani, deci.

Congresul de alegere a președintelui PSD are loc abia acum, în 2015.

De aceea acum se aplică procedura democratică a scrutinului intern.

Cînd vine vorba de PSD, mulți comentatori fac apel la PCR și la Nicolae Ceaușescu.

O fac însă din motive pamfletare.

Fără nici o intenție de acest gen, voi observa că introducerea scrutinului intern în alegerea președintelui s-a făcut la inițiativa lui Victor Ponta, după desemnarea acestuia ca președinte al Partidului la Congresul extraordinar din 21 februarie 2010.

Victor Ponta ajunsese președinte în urma unei manevre pe cale de a deveni tradiție în PSD:

Apariția în ultimul moment a unui outsider asupra căruia se înțeleg taberele din partid și care, printr-o lovitură de culise la Congres, îl învinge pe cel văzut ca favorit.

Așa s-a întîmplat la Congresul din 21 aprilie 2005, cînd Mircea Geoană, înscris în cursă pe ultima sută de metri, l-a executat pe favoritul Ion Iliescu.

La Congresul din 21 februarie 2010, favorit era președintele PSD Mircea Geoană.

A fost învins de cel înscris în competiție pe ultima sută de metri:

Victor Ponta.

Din lecția trăită de Mircea Geoană, Victor Ponta a învățat ceva esențial pentru el:

Că trebuie să modifice alegerea președintelui în așa fel încît manevre de culise în genul celor care i-au învins pe Adrian Năstase și pe Mircea Geoană să nu mai funcționeze în cazul lui.

Scrutinul intern, introdus la Congresul ordinar din octombrie 2010, exclude loviturile de palat din partid.

E imposibil ca la Congres să apară un outsider cîtă vreme președintele a fost deja ales prin vot.

E drept, potrivit Statutului din 2010, Congresul are puterea de a invalida rezultatele Referendumului.

E greu de crezut că așa ceva s-a putea întîmpla, fie și pentru că asta ar însemna reluarea procesului de desemnare a președintelui de la capăt.

În același timp, scrutinul intern dă celui ales ca președinte o legitimate extraordinară.

Nu mai poate spune nimeni c-a fost ales prin manevre de culise, că e reprezentantul unei găști din partid, că e dator cuiva din  din partid.

A fost ales de masele PSD-iste, prin vot secret.

E dator doar maselor PSD-iste.

O manevră asemănătoare a făcut Nicolae Ceaușescu.

După august 1968, Nicolae Ceaușescu și-a dat seama că Moscova își va dubla eforturile de a-l înlătura de la conducerea Partidului printr-un mijloc folosit cu strălucire pînă acum de Stalin, Hrușciov și Brejnev pentru a pune în fruntea partidelor zise și frățești marionete ale sovieticilor.

Șeful Partidului era ales și revocat în toate partidele comuniste și muncitorești de Comitetul Central.

Procedura se aplica și în PCR.

Pentru Nicolae Ceaușescu asta reprezenta un pericol mortal.

O gașcă din conducerea restrînsă a Partidului complota, la ordinele Moscovei, și reușea să provoace o Plenară a Comitetului Central al PCR în  care era debarcat șeful Partidului.

Pentru a pune capăt acestei tradiții din mișcarea comunistă, Nicolae Ceaușescu a impus prin Statut alegerea secretarului general direct de Congres după ampla mișcare de propunere a candidaturii de către organizațiile județene.

Evenimentul, capital pentru domnia absolută a lui Nicolae Ceaușescu de mai tîrziu, a avut loc la Congresul al X-lea al PCR, desfășurat la București între 6-12 august 1969.

E important de precizat data, pentru că ea ne explică împrejurările de excepție în care s-a luat decizia:

După spaima mortală încercată de PCR și de România după invadarea Cehoslovaciei.

În prima zi a lucrărilor- 6 august 1969- Virgil Trofin prezintă Raportul cu privire la modificările ce se propun a fi aduse  Statutului Partidului Comunist Român.

Un punct central al modificărilor se referă la  modalitatea de alegere a Secretarului general al Partidului:

”Tovarăși,

Ținînd  seama de însemnătatea  deosebită pe care o are funcţia de secretar general, atit pentru activitatea partidului, cit şi a statului, conferinţele judeţene de partid au propus ca secretarul general să fie ales de congresul partidului. (Vii aplauze). Considerăm această propunere această propunere ca fiind deosebit de importantă, ea  marcînd o lărgire a atribuţiilor congresului partidului și o dezvoltare a democrației interne de partid”.

În ședința din după amiaza zilei de 11 august 1969 Modificările la Statut sunt aprobate în unanimitate.

Nicolae Ceaușescu poate fi ales deja de Congres.

Mai e însă o problemă.

Pericolul ca Statutul care-i consfințește lui Nicolae Ceaușescu puterea să fie modificat printr-o plenară a Comitetului Central în sensul revenirii la alegerea de către CC al PCR.

Și acest pericol e luat în seamă de Nicolae Ceaușescu.

Astfel că potrivit articolului 58:

”Modificarea Statului Partidului Comunist Român  poate fi hotărîtă de către congres sau conferința națională.”

În ultima zi a  Congresului – 12 august 1969 - potrivit volumului Congresul al X-lea al PCR. 6-12 august 1969, Editura politică, București, 1969,  lucrurile s-au depănat astfel:

”Ședința de dimineață a lucrărilor Congresului a fost consacrată ultimului punct al ordinii de zi:

ALEGEREA SECRETARULUI GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN; ALEGEREA COMITETULUI CENTRAL AL PCR ȘI A COMISIEI CENTRALE DE REVIZIE.

Tovarășul ION GHEROGHE MAURER  a prezentat, în numele Comisiei de propuneri aleasă de Congres, PROPUNEREA CA TOVARĂȘUL NICOLAE CEAUȘESCU SĂ FIE ALES ÎN FUNCȚIA DE SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI.

Propunerea a fost primită de delegați cu puternice aplauze și urale.(…)

S-a trecut prin vot secret la vot.  În ședința reluată după numărătoarea voturilor, președintele Comisiei, DUMITRU LEONTE,  a anunțat rezultatul alegerilor.

Urale nesfîrșite, puternice aclamații au răsunat în sala Congresului în momentul în care s-a anunțat că tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU A FOST ALES ÎN UNANIMITATE ÎN ÎNALTA FUNCȚIE DE SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN.”

Statutul PCR, adoptat de Congres,  consfințea decizia  prin articolul 18, litera d:

”Congresul are următoarele atribuții:

d) alege Comitetul Central al Partidului, Secretarul general al  Partidului Comunist Român și Comisia Centrală de Revizie.”

Desigur, viața a demonstrat că e mult mai inventivă decît omul.

Nicolae Ceaușescu a fost debarcat prin alte mijloace decît cele de partid.

Victor Ponta s-a debarcat singur.

Printr-o ironie a sorții, beneficiarul acestui fel de alegere a președintelui PSD e Liviu Dragnea, adversarul lui Victor Ponta în partid, și nu Victor Ponta.

Putem spune astfel, fără nici o ironie, că Victor Ponta i-a oferit lui Liviu Dragnea posibilitatea de a fi un Nicolae Ceaușescu al PSD.