Este preot de patru ani în comuna Biertan din judeţul Sibiu, dar şi apicultor, ca mulţi preoţi din zonele rurale. Ioan Cristian Bica este un om modest, copleşit de întâlnirea cu ziarişti de la Bucureşti.
Ne pofteşte în casa lui, peste drum de biserica ortodoxă din sat. A pregătit fursecuri şi un fagure proaspăt pentru noi. În timp ce îl taie, spre finalul vizitei noastre, când deja se simte mai relaxat, părintele devine foarte locvace, povestind despre nevoia de a fi înţepat de albinele pe care le creşte. „Sunt dependent de veninul lor”, glumeşte el şi ne oferă bucăţi delicioase de fagure. 
„Mi-am umplut prietenii de icoane”
Un om de statură medie, uşor durduliu şi roşu în obraji, părintele Bica poartă straie bisericeşti şi ne povesteşte timid despre pasiunea sa din ultimii ani: pictatul icoanelor.
A terminat Teologia în Sibiu, unde a fost câţiva ani profesor şi cam pe atunci s-a gândit să picteze o icoană. Era în 2003 şi habar n-avea despre cromatică şi tipurile de vopseluri folosite de pictori. Dar asta nu l-a descurajat. Din primul salariu şi-a cumparat uleiuri, după ce o profesoară i-a spus că pe sticlă se pictează în ulei. Acesta, însă, se usca greu, în două-trei săptămâni. Nici asta nu l-a descurajat şi până astăzi, parintele Bica a pictat sute, poate mii de icoane, căci „cine le ţine socoteala”.
„În mod normal, în icoanele pe sticlă tradiţionale se foloseau culori de bază care se găseau în comunitate. Se amestecau cu gălbenuş de ou şi pigmenţi şi se folosea sticla facută manual, care era vălurită şi dădea o perspectivă interesantă asupra icoanei”.
La vederea primei icoane pictate, un prieten i-a spus că roşul e prea roşu şi verdele prea verde. Nici de data asta părintele nu s-a supărat, căci scopul lui nu este desăvârşirea cromatică. A rămas la pictura în ulei care, deşi se usucă greu, îi dă trăinicie culorii. „Prima dată, mi-am umplut prietenii de icoane”, îşi aminteşte preotul, zâmbind. Apoi a umplut biserica din Copşa Mare, care era austeră din acest punct de vedere. Până şi camera de zi în care ne-a primit avea pereţii plini de icoane pictate. Majoritatea reproduceri.
CITIŢI ŞI: O după-amiază la Richiş: domnul Schaas şi„drăcuşorii” din biserică
„Nu fac modele originale pentru că nu sunt un tip creator”, spune preotul, care se declară pasionat de modelele tradiţionale, mai ales de icoanele tragice. Acestea, însă, nu prind la publicul român şi la târguri nu se vând deloc. „Cel mai bine se vând icoanele uşor kitchoase, care mie îmi plac cel mai puţin”.
Icoana este un pic tragică prin esenţă, explică preotul, pentru că spune povestea lui Hristos care a fost răstignit pentru oameni. Românii preferă icoanele cu naşterea Mântuitorului, Cina cea de taina, Sf. Gheorge şi Sf. Vasile, Sf. Maria.
Originea icoanei româneşti pe sticlă, la Nicula
Icoanele pe sticlă nu sunt bizantine la origine, ci au venit odată cu sticla, din Boemia, spune părintele, explicând că meşteşugul pictatului pe sticlă s-a născut, în România, la Nicula.
Localitate cunoscută pentru icoana făcătoare de minuni, Nicula a dat primii pictori de icoane cunoscuţi, care au dus tradiţia în mai multe zone din ţară. Meseria lor a avut succes pentru că, prin tradiţie, în fiecare casă exista cel puţin o icoană, iar fetelor de măritat li se includeau în zestre câteva astfel de obiecte.
„Icoana nu se lucrează oriunde şi oricum”, mărturiseşte preotul din Copşa Mare. „Lucrul începe cu rugăciune şi se face mai ales în post”. Lucrează cam 15 icoane într-o lună jumătate, pe o masă, acasă, unde îşi întinde un şervet şi culorile. Sticla o cumpără de la Sibiu, iar rama şi-o face singur, din lemn, la fel cum face şi cruci şi lăzi. Părintele Bica provine dintr-o familie de dulgheri şi a moştenit priceperea în lucrul cu lemnul.
Are 35 de ani şi de când locuieşte aici mai are un ţel. Ajutat de Giovanna Bassetti, o italiancă ce a cumpărat mai multe case vechi din sat şi le-a renovat în acord cu arhitectura tradiţională, preotul vrea să deschidă un mic muzeu în care să expună obiecte de cult vechi, descoperite în biserică.
Acestea provin de la începutul secolului XX şi sunt atât ortodoxe, cât şi catolice. Biserica ortodoxă din Copşa Mare a fost la început greco-catolică.
Nevoia de venin
O altă pasiune a sa, despre care vorbeşte cu însufleţire este crescutul albinelor. Părintele Bica are 30 de familii care sunt oaza de linişte. Spune că în două locuri se simte cel mai bine: în biserică şi alături de albine. 
Le creşte de doi ani şi a ajuns dependent de veninul lor. „Zilnic mă duc la ele să fiu înţepat. Veninul de albină este cel mai bun anticancerigen”. Ca orice apicultor are faguri, cam opt pe an, pentru că nu produce nimic artificial. De asemenea, face şi propolis, ceară şi alte produse apicole.
„La un moment dat, după ce iei o anumită doză de venin, organismul ţi se obişnuieşte. Stuparii bătrâni, care nu mai au stupii lor, merg pe la alţii să primească doza de înţepături”, spune preotul. Se mândreşte cu  mierea pură pe care o obţine, datorată zonei nepoluate şi curate în care trăiesc albinele.
Icoanele şi albinele îi aduc alinare în ceasurile de cumpănă, când suferă că oamenii din sat nu îi urmează sfaturile şi nu încearcă să îşi schimbe viaţa. „Omul vine la mine doar când are probleme”, spune preotul oftând. „Le spun mereu să fie mai buni, să îşi schimbe viaţa, să postească mai mult, să se poarte mai bine. Mă ascultă, dar nu-mi urmează sfatul”.