Social
Viața la sat în epoca globalizării. Cimitirul și biserica au rămas singurele instituții vii din Siliștea Vitănești
Cârciuma - cândva instituție, acum locul plângerii
Ștefan Mitroi cade pe gânduri, soarbe liniștit din paharul gălbui prin care apusul își trimite ultimele reflexii. „Și mai e biserica”, îl aud din nou. „Dar biserica, pâna la urma urmei, este o anexă a cimitirului, nu? Că toți care mor trec pe la biserică și pe urmă se duc spre cimitir”. Dar cârciuma din Siliștea nu este vie? - mă aud articulând discret, pentru a ieși din zona obscură a morților. Dinspre Mitroi se întoarce un tunet scurt: „Cârciuma nu o bag la instituție, pentru că nici măcar cârciuma nu mai există așa cum exista ea, în sensul ăla frumos. Pe vremuri era o lume a poveștilor. Acum, acolo, merg să-și măsoare deziluziile băutorii ăștia de zeamă de pufoaică”. „Păi și înainte nu se bea, nu se îmbătau bărbații Siliștei după o zi de muncă la câmp?”, mă sumețesc dintr-o dată.
Viața cumplită de țăran
Scriitorul rămâne calm: „Păi, când vorbim de o zi de muncă la câmp, nu prea mai era timp de stat la cârciumă. Pentru că oamenii veneau obosiți și-și beau țuica acasă sau se opreau în drum, beau o țuică acolo sau o bere și veneau să se odihnească, pentru că meseria asta de țăran era și complicată și, într-un anume fel, și cumplită. Adică cumplit de grea. Pentru că utilajele agricole nu erau cele de acum. Să iei, cum îi auzeam pe mama sau pe tata spunând, linia aia de porumb, care de multe ori avea un kilometru, s-o iei cu sapa și să mergi la prășit…”.
Grâul arnăut
Ce credeți, Ștefan Mitroi a dat cu sapa? „N-am prea avut aptitudini” - parează, slab, scriitorul de azi. Apoi se dă pe brazdă: „Am fost la șapte, opt, zece ani, pentru că aveau și un lot particular, cum aveau toți țăranii. Și mă mai lua mama la porumb și la secerat de grâu. Am chiar aici, pe un deget, o cicatrice de la o rană făcută cu secerea. Satul ăsta al meu așa trăia, din grâu, pentru că de la C.A.P. primeau foarte puțini bani. Un soi de grâu din care se făcea coliva, cunoscut în limbaj popular sub numele arnăut. Un grâu care costa cam de cinci șase ori mai mult decât grâul obișnuit. Și aveam zece ari, douăsprezece ari, cultivați cu arnăutul ăsta. Și culegeau grâul ăsta, iar tata îl vindea la București. Așa mai făceam rost de un ban”. De aici, din această lume patriarhală, și-a întins Ștefan Mitroi aripile. Zborul lui însă îl vom surprinde, din cauza spațiului limitat, într-o altă poveste. Pe data viitoare!
Recomandările noastre
