Ce n-ar fi dat Constantin pentru o pereche de pantofi sport, care să-l ferească de durerea ciulinilor nemiloși ce i se cuibăreau în câlcâie. Ca să nu mai vorbim cum ar bătut mingea pe uliță și cu câtă bucurie s-ar fi dus la școală.

Dar soarta nu-i dăruise decât niște bascheți obosiți de atâtea purtări, pe care n-avea voie oricum să-i încalțe decât în zilele bune, cum spunea maică-sa.

-Mersul desculț e sănătate curată, Constantine. Bogații de la oraș dau un purcoi de bani pentru masaj în tâlpi, iar tu îl ai gratis.

Halal consolare, de parcă ăsta era singurul lucru ce definea bogăția. Dar ce știa maică-sa? N-avea mai mult de două clase și toată viața ei fusese servitoare la alții. Iar pe Constantin îl astepta aceeași soartă, dacă norocul nu-i surâdea mai repede.

-Băiatul ăsta nu-i bun de muncă, se văita taică-său. Zici că aruncă mâncarea, mai mare paguba cu el.

Constantin era un deșirat cu oasele întinse direct  pe piele, ochii bulbucați și șașii, păr cleios și negru, mers greoi și împleticit.

-Nici să-l însori n-o să poți, muiere, că nici dracu nu ți-l ia. Dacă face copii care să-i semene ?

Cam asta era atmosfera din familia băiatului, așa că nu era de mirare de ce dorea să-și ia tălpășița cât mai curând.

Prima întâlnire cu Rareș și Ovidiu a fost una cât se poate de dezagreabilă, dar Constantin ținea la glume și răutăți mai ceva ca un cal de curse.

-Hei, țigane, e vreun bar mai de Doamne ajută în pârnaia asta de sat ? îl întrebase Rareș.

-Cu mine vorbești ?

-Da, broscoiule, cu tine vorbesc, unde bem și noi ceva?

Constantin s-a bucurat nespus că băieții îl băgaseră în seamă și, scărpinându-se în cap, le-a răspuns mândru :

-E cârciuma lu Nea Ticu lângă primărie, da n-are decât două mese și nu dă băutură la copii.

-Pe cine faci tu copil, țigane ? s-a răstit Ovidiu, expunându-și trupul lui de adolescent îmbuibat și obez, hrănit cu hormoni și fast food. Am 16 ani, fraiere, beau și fumez cât vreau. Hai, marș de aici, că mi-ai stricat ziua.

-N-am vrut să zic că nea Ticu nu v-ar da vouă alcool, mă refeream la mine. Dacă vreți, vă duc acolo.

Constantin se temea să nu strice o prietenie cu cei doi, chiar dacă nimic din ce se petrecuse nu-l îndreptățea să creadă că băieții de oraș ar fi interesați de o tovărășie cu ei.

-Lasă-mă, bă, săracule, cu cârciuma ta de amărât ce ești! Doar nu crezi că aș merge undeva cu tine, i-a spulberat Rareș bucuria. Nici pantofi n-ai în picioare, desculțule, arăți ca o maimuță de circ.

-Hai să-i dăm o babană, poate face tumbe.

Constantin râdea odată cu ei și nu se dădea dus în ruptul capului.

-Are tata un vin bun, vă aduc o sticlă, a încercat să-i înduplece.

-Ăsta e prost rău, frate. Cum te cheamă, țigane ?

-Ce nume de bătrân ! o să-ți spun Broscoi, uite ce ochi bulbucați ai.

-Așa îmi zic și copiii la școală, dar nu mă supăr.

-Bine, Broscoi, adune-ne vinul, i-a poruncit Ovidiu.

Constantin a alergat într-un suflet până acasă, s-a pitit să nu-l observe taică-său că îi umblă la avuție și a ascuns în sân o sticlă din vinul cel mai bun.

Uite-așa se leagă firele prieteniei, cu daruri mărunte, mai apoi cu o vorbă bună și, cine știe, poate chiar o strângere de mână și o îmbrățișare bărbătească.

-Băi, săracule, doar o sticlă ai adus? După ce că arată infect, mai trebuie să o și împărțim ? s-a supărat Rareș și i-a tras un șut în fund.

-E vinu lu tata, dacă bagă de seamă că i-am șutit o sticlă, îmi rupe oasele.

-Atunci de ce te mai lauzi, mă, că ne aduci de băut ? vrei să te bagi în seamă cu noi ?

Cât de ușor se destramă o prietenie, de la orice fleac. Constantin nu-și permitea să renunțe la băieți, nu acum când începeau să devină apropiați. Ce mai conta o bătaie în plus de la ăl bătrân, la câte îndurase până acum ?

Într-o clipă a dispărut și le-a adus noilor săi prieteni două sticle de vin și una de vișinată, un fel de perlă a coroanei în magazia de băuturi a familiei.

-Așa, tată, acum mai stăm de vorbă.

Rareș și Ovidiu au început să bea, purtându-și sticlele de la o gură la alta, făcând glume pe seama lui Constantin, care îi privea cu admirație :

-Câți ani ai, Broscoi?

-14, împliniți luna trecută. Voi ?

-Rareș are 15, iar eu la fel. Ia spune, gagici găsim ?

Constantin s-a înroșit până în creștet și, neștiind ce să răspundă, scormonea cu unghiile de la picioare în țărână.

-Zi, mă, ți-ai înghițit limba ?

-Cu bani sau gratis ?

-Cum cu bani ? să nu-mi spui că aveți și curve în satul ăsta amărât că nu te cred.

-Eh, sunt câteva, dar nu te atingi de ele, sunt ale primarului, cu el trebuie să te tocmești.

-Băi, Broscoi, nu ești chiar pămpălău cum te credeam. Dacă știi tu de curve și de cârciumă, ești băiat de băiat.

Vorbele de laudă ale lui Rareș s-au așternut ca un balsam peste sufletul lui Constantin, iar în acele clipe simțea că ar fi putut face orice pentru noii lui cei mai buni prieteni.

Și uite așa a trecut o săptămână, una dintre cele mai minunate din scurta lui viață, în care nimic nu l-ar fi putut atinge sau întrista, nici măcar scatoalcele pe care i le cărase taică-său văzându-și sticlele împuținate :

-Băi, lepră, pune mâna și muncește și lasă băutura. Muiere, tu știi că ăsta s-a apucat de băut? O să pun lacăt la magazie că ne lasă pe uscat.

Treaba cu lacătul l-a panicat, dar exista și alternativa cărciumii lui nea Ticu, așa că, momentan, nu avea de ce să se îngrijoreze.

-Unde sunt sticlele noastre ? de ce-ai venit cu mâinile în cur ?

-A aflat tata și a încuiat magazia. Dar putem merge la cârciumă.

-Și ce,mă, te-ai speriat ca o fetiță că a încuiat taică-tu băutura? Dacă ești bărbat, spargi ușa.

-Am încercat, dar stă soră-mea de pază și mă pârăște. Nu vreți mai bine la nea Ticu ?

-Adică ne inviți să bem pe banii noștri ? Dar ai tupeu, frate! Hai, fă pași că ne plictisești.

-Nu, stați putin, că am niște bani puși de-o parte. Mă duc să-i aduc, dar mie nea Ticu nu îmi vinde nimic, va trebui să cereți voi.

-Bravo, țigane, vezi că se poate ? Vino cu banii.

Economiile lui Constantin s-au topit în câteva zile, numai setea lui Rareș și Ovidiu nu contenea. L-au pus să fure din banii maică-sii, pe care doar el știa unde îi ținea ascunși.

Într-o seară s-au îmbătat atât de tare, încât îl îmbrățișau pe Constantin și îl pupau, numindu-l un adevărat tovarăș și un bărbat de toată cinstea.

-Broscoi, ia spune, ai făcut vreodată sex ? hai, mă, nu te rușina că nu râdem de tine.

-N-am făcut.

-Atunci trebuie să te învățăm noi cum se face.

-Păi și cum mă învățați, că n-avem femei.

-Nu-ți trebuie femei pentru ce o să-ți arătăm. Știi vreun loc mai retras unde să nu ne vadă nimeni ?

-Ar fi la mlaștină, dar e întuneric.

-Dacă ți-e frică de întuneric, cum o să te descurci cu o femeie ? hai la mlaștină, pămpălăule.

Și au pornit toți trei pe ulițele satului ce stătea să ațipească, Constantin mergând înainte, Rareș și Ovidiu urmându-l în tăcere.

Prin întunericul opac abia dacă le mai ghiceai siluetele verticale și doar câinii în lanț le semnalau prezența cu lătraturi prelungi și ascuțite.

-Sigur vreți să mergem până la mlaștină ? e tare urât acolo.

-Doar nu vrei să ți-o tragem în mijlocul drumului, s-a scăpat Rareș.

-Cum adică ? stați că nu pricep.

-Nici nu trebuie să pricepi Broscoi. Vezi-ți de drum.

În liniștea mută și apăsătoare s-a auzit un scârțâit de ușă, dezgolind o lampă rahitică ce afuma o încăpere strâmtă, de om sărman :

-Cine-i acolo ? s-a auzit o voce.

-Să fugim, e Ilie nebunu.

Băieții au luat-o la goană și în câteva secunde au ajuns la mlaștină. Vegetația din jur mustea de broaște dezgustătoare și gălăgioase, iar mirosul te strângea de gât cu mâini invizibile.

-Ce dracu pute aici ?

-Eu v-am spus că nu e de voi locul ăsta, hai mai bine să plecăm.

-Constantine, taci din gură și dă-ți pantalonii jos.

Era pentru prima dată când Rareș îi spunea pe nume, așa că nu a ripostat în niciun fel.

-Stai în patru labe și ține-ți pliscul.

Așa a făcut, dar l-a durut mai rău decât toate bătăile  pe care le încasase până atunci, iar băieții se distrau pe seama lui și nu se mai opreau. Când au obosit l-au batjocorit cu cioturi de lemn până ce, bietul de el, și-a pierdut cunoștința.

-Crezi că e mort ?

-Dă-l dracu, mare pagubă cu un țigan.

-Eu zic că dacă nu e mort o să ne facă probleme.

Ovidiu a pus mâna pe un bolovan și i-a strivit țeasta cu putere. A plesnit ca un pepene copt.

-Al dracu țigan, ce cap moale avea. Hai să-l împingem până la apă, ca să nu-l găsească cineva.

-Eu nu mă bag, mi-e scârbă.

Noaptea începea să se destrame, așa că Rareș și Ovidiu  trebuia să dispară cât mai repede. Alcoolul care le înmuiase mintea se evaporase, făcând loc fricii.

-Dacă ne-a văzut cineva? Îți dai seama că putem ajunge la pușcărie ?

-Cine să ne vadă ? era un întuneric de îți băgai degetele în ochi, a încercat Rareș să îl liniștească. În plus, a fost ideea ta, toată porcăria asta.

-Dacă țiganu n-a murit ?

-Ești prost ? i-ai strivit capul cu un bolovan.

-Dar nu i-am verificat pulsul, vreau să mă întorc să fiu sigur.

Au hotărât împreună să revină la locul rușinii, iar dacă cineva i-ar fi observat ar fi strigat – e un băiat mort aici.

Drumul către mlaștină li s-a părut al naibii de lung și tresăreau la fiecare cântat de cocoș, sau foșnet ascuns. Mătreața albă a bălții de destrăma, din loc în loc, de ochii bulbucați ai broaștelor matinale, care priveau curioase la musafirii nepoftiți.

-Mai știi unde l-am lăsat ?

-Parcă era mai aproape de apă, uite-l acolo, în stânga.

Constantin era înmuiat în noroi și tare ca o piatră, iar pe față avea boabe de rouă, prinse în pânze fine de păianjen. Nu mai respira, iar lacrimile îi lăsaseră dâre murdare pe obrajii stacojii.

L-au mai omorât încă o dată ca să fie siguri, l-au călcat cu tălpile de mai multe ori ca să-i strivească oasele și s-au îndepărtat fără urmă de regret.

Bunica îi aștepta în poartă, cu mâinile în șold și neagră de supărare :

-Putorilor, pe unde ați umblat toată noaptea? V-a căutat tatăl lui Constantin, era supărat foc că fecioru-su n-a dormit azi noapte acasă.

-Nu știm nimic de el, mamaie. Am fost la alergat.

-Oi fi eu bătrână, dar proastă nu sunt. Vă faceți bagajele, plecați acasă, că n-am nevoie de probleme în sat.

O veste mai bună nici că puteau să primească. Rareș și Ovidiu au părăsit casa bunicii, purtând cu ei secretul greu al unei crime încă nedescoperite.

A trecut o săptămână de când familia nu mai stia nimic de Constantin, dar nici că se preocupau prea tare de soarta băiatului.

-Și-așa mânca de pomană! Poate a plecat să-și facă vreun rost în lume, se consola taică-său.

Dar nea Ilie care locuia lângă mlaștină și învățase foarte bine să discearnă toate mirosurile pământului, a început să simtă duhoare de hoit.

-Te pomenești că i-au făcut felul vreunuia pe lângă curtea mea, se plângea bărbatul, într-o lungă convorbire pe care o avea cu Lăbuș, singurul suflet viu din bătătură.

Câinele părea să îi dea dreptate, mai cu seamă că și nasul lui mirosise lucruri ciudate în preajma mlaștinii.

-Hai să vedem ce găsim.

Lăbuș a dat de Constantin de parcă el însuși ar fi fost complice la crimă.

-Hoțule, tu știai, dar n-ai zis nimic, l-a certat nea Ilie. Uite-l, mă, e amărâtul ăla de țigănuș, l-au omorât bandiții ăia doi veniți de la oraș. Mai știi în noaptea aia când am strigat la ei, cum au luat-o la goană ?

În boxa acuzaților au fost aduși doi tineri care șușoteau și se amuzau, tulburând solemnitatea sedinței de judecată și calmul judecătorului. Lumea îi privea cu mirare, observând că erau încă copii:

-Ce-or fi făcut ?

Procurorul s-a ridicat și a început să povestească detaliile unei crime care i-a lăsat pe toți cu gura căscată – doi adolescenți violaseră și luaseră viața unui copil în vârstă de 14 ani.  Rareș și Ovidiu ascultau totul cu o detașare care îți îngheța sângele în vene. Nu-i mișcase nici măcar cererea procurorului de a primi pedeapsa maximă.

În fond, pentru ei Constantin era doar un țigan…cui îi păsa dacă trăiește sau moare ?