Totul ieșise așa cum doreau ei – Ana era arestată, iar avocații incomozi scoși din jocul în care nu existau reguli, ci doar ordine care se executau întocmai. O armată de muți programați să nu aibă păreri sau zvâcniri de demnitate, învârteau cu sârg rotițele unui sistem corupt până la absurd.
Un absurd atât de dramatic, încât cei slabi își acopereau ochii cu mâini paralitice și își îndesau în urechi șomoldoace de cârpe îmbibate în iluzia că democrația veghea părintește la ocrotirea unor drepturi, accidental ajunse într-o constituție pe care nimeni nu mai dădeau doi bani.
Partea a doua a poveștii am reconstituit-o din bucăți, frânturi de amintiri și cioburi de memorie pe care Ana le-a ascuns cum s-a priceput ea mai bine, printre sertarele hâde ale vieții ei din arest.
I le-am smuls cu greu, pentru că mintea noastră se pricepe al naibii de bine să-și ascundă monștri care ne tulbură, iar Ana se transformase într-un zid greu de doborât.
M-am întrebat deseori ce-o fi fost în sufletul ei când procurorii au anunțat-o triumfalist că fusese abandonată de avocații pe care îi considerase prieteni, tocmai în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ajutor.
Avocații vin și pleacă, dar prietenii nu au nici onorarii și nici contracte de executat, iar Anei îi vărsaseră în urechi un venin mincinos pe care a fost nevoită să îl creadă. De unde să știe ea că paznicul arestului nu mă lăsase să o văd, cum să cunoască ea că procurorul ordonase ferm să nu fim lăsați în sediul arestului ?
-Avocații te-au părăsit, acum trebuie să faci doar ce îți spunem noi, dacă vrei să-ți mai vezi băiatul. Vei primi un alt avocat care te va învăța cum trebuie să te comporți.
Absurd să crezi că în acele momente rațiunea a avertizat-o că i se întindea o capcană. Simțul matern îi acoperise și ultimele fărâme de împotrivire, pentru că mesajele pe care ei i le transmiteau aveau menirea de a destabiliza și cea mai tare stâncă :
-Băiatul tău a încercat să se sinucidă, cât ai de gând să mai faci pe viteaza ? trebuie să recunoști totul, dacă vrei să mai ai la cine să te întorci.
-Dar sunt numai minciuni, suspina Ana, în timp ce cătușele îi strângeau mâinile amintindu-i trista realitate pe care o trăia. Mă obligați să recunosc ceea ce nu am făcut!
-Încă nu ești pregătită să mergi acasă, cu atitudinea asta o să înfunzi pușcăria, cucoană! Scrâșnea procurorul printre dinți.
Ana plângea, cerând îndurare, ca un condamnat care imploră mila călăului privindu-l cum își ascute securea.
-Ia uită-te pe geam să vezi cine te așteaptă. Poate așa reușim să te convingem că nu ești pe drumul cel bun.
Într-un ger cumplit, cu capul descoperit și nasul înfundat de plâns, băiatul Anei aștepta de ore bune să își îmbrățișeze mama. Îl luaseră pe sus în creierii dimineții, așezându-l, strategic, în dreptul ferestrei din camera de anchetă, ca un ultim instrument de tortură, în cazul în care inculpata s-ar fi încăpățânat să nu cedeze.
-Dacă te mai codești mult, îl trimitem acasă. Stă acolo de vreo cinci ore, parcă te lăudai că pentru el ești dispusă să faci orice.
Vorbele procurorului îi sfredeleau inima. În acele momente de teribilă cumpănă, ar fi avut nevoie de un sfat prietenesc și de o privire blândă, care să o asigure că recunoașterea unor minciuni era singurul drum spre libertate. Dar în jurul ei se roteau doar ochi acuzatori și străini, care se încruntau și o împungeau să recunoască mai degrabă.
-Aș vrea să mă consult cu avocatul pe care mi l-ați adus, a îndrăznit să le ceară. Nici nu am reținut cum vă numiți, domnule avocat.
-Nu este nevoie să îi știi numele, a întrerupt-o procurorul. E unica ta salvare și ai face bine să îl asculți.
-Dar nu am bani să îl plătesc, insista Ana. Este cumva avocat din oficiu ?
Jignit teribil de ultima întrebare, avocatul a sărit ca ars, apărându-și reputația :
-Doamnă, provin dintr-o renumită familie de juriști, cum vă puteți imagina că aș face vreodată oficii ? n-aveți grijă, sunt foarte bine plătit ca să vă apăr.
-Plătit de către cine ?
-De prietena dumneavoastră, doamna Șoimescu. I s-a făcut milă când a văzut că avocații v-au abandonat și m-a rugat să preiau cazul.
-Dar doamna Șoimescu este cea care m-a denunțat, din cauza ei mă aflu aici. Domnule procuror, femeia care m-a acuzat pe nedrept are voie să îmi plătească avocatul ?
-Deja abuzezi de bunăvoința și răbdarea noastră cu atâtea întrebări. Duceți-o înapoi în arest. Să nu primească nici vizite și nici pachet.
Procurorul a făcut un gest sugestiv polițiștilor care zdrăngăneau cătușele, după care a părăsit iritat camera de anchetă. În locul lui a intrat chiar doamna Șoimescu, denunțătoarea generoasă cu vagi accente de prefăcută umanitate .
-Ana, ai un copil de crescut, nu te juca cu procurorii. Trebuie să recunoști totul, domnul avocat o să-ți explice mai multe. O să primești o pedeapsă cu suspendare și scapi, crezi că eu mai eram liberă azi dacă nu ascultam de procurori ?
-Hai să le spunem adevărul, eu nu am luat niciodată bani, sunt nevinovată !
-Ești proastă Ana, nu nevinovată. Chiar nu pricepi că este ultimul lucru pe care trebuie să îl spui? Cui crezi că îi pasă despre nevinovăția ta? Cui ?
Doamna Șoimescu intrase în rolul procurorului, conducând ancheta și afișând o siguranță care ar fi convins orice acuzat : aici, eu fac jocurile.
Ana dădea semne că va ceda. Ochii ei priveau spre fereastra care se întunecase, căutându-și băiatul de care o împiedicau să se apropie. Avocat i-a ghicit gândurile și, atingându-i umerii părintește, i-a șoptit :
-O să fie bine dacă recunoști. De Crăciun ești acasă cu ai tăi.
Peste doi ani de la această întâmplare aveam să urmărim imaginile pe care judecătorul reușise să le obțină cu momentul recunoașterii. O Ană transfigurată de teamă, cu ochii umflați de plâns și cu glasul stins, citea de pe un carnețel declarația pe care avocatul lor i-o pregătise.
-Am pornit camera video, o avertizase procurorul, poți începe. Să nu te mai văd plângând că zbori imediat la arest, să nu mă obligi să opresc înregistrarea că nu suntem pe platourile de filmare, încearcă să pari credibilă.
-Așteptați o clipă, nu înțeleg scrisul domnului avocat, nu știu ce trebuie să spun.
-La dracu cu proasta asta! Urla procurorul. Tocmai te-am avertizat să nu mă faci să opresc înregistrarea. Începem din nou.
-Recunosc faptele așa cum au fost reținute de către parchet.
Imaginile în care Ana era obligată să accepte minciunile și acuzațiile lor mă vor bântui multă vreme, ca acei monștri de care vă povesteam că stau pitulați în straturile prăfuite ale memoriei.
Nici nu aveam nevoie de sunet, portretul resemnării era atât de bine creionat în fiecare cută a feței Anei, îi simțeam zbaterile și teama, lacrimile îmbibate în mânecile bluzei în care stătea îmbrăcată de când o arestaseră, privirea care sfredelea pereții în căutarea băiatului pentru care era dispusă să facă totul.
De fiecare dată când rostea cuvântele ,,recunosc faptele,, se oprea, semn că lupta dinăuntrul ei era una aprigă, dar avocatul o îmbrâncea cu vorbe tăioase, făcând-o să repete după el minciuni grotesc încadrate juridic. Îi promitea libertatea la care orice arestat visează, aburindu-i mintea cu articole de lege și sancțiuni.
Procurorii erau atât de convinși că niciun judecător nu va îndrăzni vreodată să ceară acele înregistrări, încât nu s-au mai ostenit să le șteargă la montaj. În definitiv, o recunoaștere e o recunoaștere, de ce și-ar mai bate cineva capul să o pună la îndoială ?
Toată lumea respira ușurată – denunțătoarea scăpa de propriile probleme penale, avocatul încasase un onorariu frumușel, iar parchetul bifase încă un demnitar căzut pe eșafodul anticorupției.
-Sunt liberă să plec acum ? a întrebat Ana cu o naivitate care a stârnit râsul.
-De unde să știu eu? I-a răspuns procurorul. Judecătorul este cel care hotărăște.
-Dar mi-ați promis că....
-Ți-am promis eu ceva ? Nu ți-am promis nimic.
-Am recunoscut tot ce mi-ați cerut.
-Toți infractorii fac asta când se știu vinovați ca să beneficieze de reducerea de pedeapsă. Duceți-o în arest, a poruncit procurorul.
Ana s-a reîntors în celulă, așteptând să fie chemată în fața unui judecător pe care să îl înduplece.
-Dacă ți-ai recunoscut faptele, ar trebui să primești un arest la domiciliu, o îmbărbătau colegele de detenție.
-Javrele alea te-au păcătlit, Ana, nu trebuia să cedezi. La fel mi-au făcut și mie, i-a spulberat speranța o doamnă arestată pentru infracțiuni economice. Nu trebuia să recunoști nimic.
Femeia avusese dreptate- procurorii i-au transmis judecătorului că mai aveau nevoie de Ana pentru încă treizeci de zile.
A primit vestea după o noapte în care visase că era înconjurată de șerpi care o sufocau, susurându-i vorbe de neînțeles.
-Nu pleci acasă, a anunțat-o un gardian. Dar am și o veste bună – ți-a venit băiatul.
O oră mai târziu se strângeau în brațe, fără să-și spună nimic. Cuvintele ar fi știrbit încărcătura acelui moment prea mult așteptat.
-Ești bine mamă ?
Pentru întrebarea asta ar fi făcut orice, toate minciunile pe care le recunoscuse nu mai cântăreau nimic, sufletul ei de mamă era împăcat și liniștit.
Am întrebat-o mai târziu dacă își mai amintește prima vizită, dacă mai știe ce au vorbit, ce și-au spus, dar n-a fost chip s-o fac să-mi povestească. Era fericită, asta e singura certitudine.
Câteva zile mai târziu se afla din nou înconjurată de procurori, denunțători și avocați trădători.
-Ce mai vreți de la mine ? M-ați mințit că merg acasă dacă recunosc.
-Credeai să scapi atât de ușor ? nu, drăguțo, misiunea ta nu s-a încheiat, mai avem multă treabă.
-Nu înțeleg.
-Ana, îți voi explica eu, a întervenit doamna Șoimescu. Eu am făcut mai multe denunțuri, iar unul dintre ele se referă la Bebe Coman, prietenul tău.
-Și ce treabă am eu cu denunțurile tale ?
-Păi ai o mare treabă, pentru că am declarat că i-am dat mită prin intermediul tău.
-Poftim? De unde tot scoți minciunile astea ? Nu pot să acuz un om nevinovat.
-Tu chiar nu ai învățat nimic în astea 30 de zile de arest ? s-a răstit procurorul. Cum dracu ne-am pricopsit cu deontoloaga asta ? Nu există oameni nevinovați, ci doar infractori nedescoperiți.
-Ana, draga mea, a început Șoimeasca, trebuie să mă ajuți, cum te-am ajutat și eu pe tine.
-Tu m-ai denunțat nu m-ai ajutat.
-Dar ți-am plătit avocatul, ingrato, și nu a fost ieftin. Puteam să te las cu unul din oficiu. Hai să ne liniștim, lucrurile sunt deja consumate. Domnii procurori mi-au spus că vei fi acasă de sărbători dacă accepți oferta mea. Nu trebuie decât să spui că știi că i-am dat bani lui Bebe Coman.
-Câți bani ?
-Un milion de euro.
-Poftim ? Cum să spun așa ceva ? Nu devin și eu complice ?
-Nu și dacă rămâi denunțătoare alături de mine, a liniștit-o doamna Șoimescu. În definitiv, ea cunoștea prea bine cum mergeau lucrurile dacă făceai pact cu procurorii.
-Am pregătit eu denunțul, a intervenit avocatul trădător, dar va trebui să îl scrii cu mâna ta ca să fie credibil.
Sleită de puteri, abandonată de toată lumea și înspăimântată de un viitor fără băiatul ei, Ana era pe punctul de a ceda din nou. Procurorii îi oferiseră libertatea promisă, dar gustul ei era al naibii de amar dacă pentru asta era nevoie să acuze un om nevinovat.
-Nu vreau să fiu ca ei !
Acuzatorii greșiseră cumplit lăsând-o liberă, iar lunile ce au urmat aveau să marcheze începutul unui război pe toate fronturile. Refuzând să se transforme în denunțătoare, Ana a devenit din nou țintă :
-Dacă nu spui că i-ai dat banii lui Bebe Coman te vom acuza că i-ai păstrat tu!
-Dar e absurd, nimeni nu va crede așa ceva.
Dominația lor se încheiase, venise vremea deconspirărilor.
Poate că timpul nu mai avea răbdare, dar noi aveam toată răbdarea din lume.
Va urma