Venea în fiecare duminică să le vorbească celor din orfelinat despre păcate, Dumnezeu, biserică și pocăință.

-Domnul vă vede și vă judecă. Am aici o listă cu cei care au încercat să evadeze săptămâna aceasta. Știți că pedepsele mele sunt nemiloase, dar nu pentru că așa vreau, ci pentru că așa meritați.

Copiii oftau și își plecau privirea, ca și cum mâhnirea divină se pogorâse asupra lor. Știau prea bine ce se ascundea în spatele pedepselor, iar numai gândul la ele le încrețea carnea de frică și le împietrea privirile.

-Nu, vă rugăm, fără pedepse, se rugau, cu mâinile împreunate Adela și Maria.

Părintele Andrei le privea întunecat, pe sub ramele lui de plastic, săgetându-le cu ochii sticloși de șoarece :

-Voi sunteți oile negre ale acestui centru, ar trebui să fiți un exemplu pentru frații vostri mai mici.

-Ai milă de noi părinte, implora Maria, data trecută ne-ai ținut nemâncate în frig trei zile, era să mor.

-De foame nu se moare! A tunat preotul, iar Domnul nu te lasă să te prăpădești dacă ești smerită.

Directoarea centrului de plasament, doamna Camelia, era o femeie slută și rea, crescută, la rândul ei, într-o casă de copii din Chișinău, abandonată încă de la naștere, din pricina unul handicap locomotor care o făcea să pară un pitic opărit ca nu-și găsește locul.

N-avea mai mult de un metru și jumătate, iar părul vâlvoi, tapat în exces, avea misiunea de a o mai înălța câțiva centrimetri în ochii celorlalți.

Era o femeie rea, cum v-am spus, deși te-ai fi așteptat ca tocmai ea, dintre toți, să înțeleagă cel mai bine drama copiilor nimănui.

Dar doamna Camelia ajunsese cineva, spre deosebire de foștii ei colegi de orfelinat care erau niște drogați prin canale, se prostituau pe câțiva bănuți sau îngrășau deja pământul, murind prematur. Ea era o doamnă și se înfuria cumplit când cineva îndrăznea să îi evoce trecutul.

-Sunteți niște lepre.

Asta era jignirea ei preferată, pentru că la fel i se spusese în copilărie, în orfelinatul în care crescuse cu mila și grija lui Dumnezeu.

Doamna Camelia ura femeile, dar mai ales fetele cu trăsături încă nedefinite, care începeau să înmugurească a pubertate și adolescență, atrăgând privirile bărbaților zgândăriți hormonal de apariția proaspătă a unor fecioare ce așteptau să înflorească, chiar și într-o casă de copii.

Adela și Maria se aflau pe lista neagră a directoarei, care le pusese gând rău din clipa în care fetele începuseră să își arate feminitatea.

-Astea o să ajungă prostituate în prima parcare dacă nu facem ceva cu ele. Ce mă sfătuiești, părinte ?

Preotul Andrei era îndrăgostit de directoare și se străduia, din răsputeri, să-i facă pe plac.

-Le găsesc eu o pedeapsă, numai să-mi dai mână liberă.

-Poți să faci ce vrei cu ele.

-O să le chem la biserică să spele treptele. Așa vor învăța smerenia.

-Bagi dracu în biserică? A sărit directoarea, făcându-și cruce.

Fetele au primit pedeapsa cu bucurie – rar se întâmpla să poată ieși din centru fără să evadeze. În timp ce lustruiau lespezile bisericii vechi, o doamnă ce mirosea a parfum scump le-a remarcat surprinsă :

-Și cu voi ce-i aici, zânelor ?De unde ați coborât|?

-Nu avem voie să vorbim cu nimeni, i-a răspuns Adela. Ne ceartă părintele Andrei.

-Nu mai spune! A exclamat doamna, amuzată. Dar câți ani aveți voi ?

-15, abia împliniți.

-Perfect ! Exact ce îmi trebuia. Ce-ați zice dacă v-aș lua la mine acasă să vă transform în domnișoare ? locuiesc într-un palat, o să fiți ca două prințese. După cum sunteți îmbrăcate, părinții voștri nu prea vă îngrijesc.

Fetele nu prea înțelegeau ce vorbea doamna aceasta, aș că nu știau ce să-i răspundă. Văzându-le oprite din treabă, părintele Andrei a venit înspre ele furios, cu gândul să le ocărască în văzul lumii:

-De ce v-ați oprit, leneșelor ? Numai la trăncănit sunteți bune.

-Nu le certa părinte, e vina mea că le-am întrerupt, a intervenit doamna.

-Vai, doamna Ionescu, ce plăcere să vă revăd. Nu ne-ați mai bucurat demult cu prezența și nici cu generozitatea dumneavoastră.

-Ce să fac, părinte, abia m-am întors în țară. Chiar îmi era dor de o slujbă și m-am gândit să vin la biserica mea preferată. Dar le-am văzut pe fetele astea două și nu-mi pot lua ochii de la ele. Ale cui sunt ?

-Astea două? Sunt de la casa de copii, două capre neastâmpărate. Le-am adus la biserică să le mai potolesc.

-Nu mi le dai mie, părinte ?

-Ferească Dumnezeu, dar nu-s ale mele, le am doar în grijă.

-Văd că biserica are nevoie de reparații, nu ți-ar prinde bine niște donații? L-a ispitit doamna.

-Ba bine că nu, dar nu m i-e clar ce anume vreți. Dacă vi s-a făcut milă de ele, sunt o grămadă de copii mai buni care așteaptă să fie adoptați.

-Nu le vreau de tot, părinte, doar din când în când, mă înțelegi ? nu am timp să mă leg la cap cu adopții.

-Atunci ?

-Simt nevoia să am niște suflete frumoase pe lângă mine, iar fetele astea mi-au topit inima.

-Va trebui să vorbesc cu directoarea centrului, să-i cer permisiunea. Cum vă spuneam, eu le-am luat doar ca să le pedepsesc.

-Ascultă, părinte, nu vreau să vorbești cu nimeni, asta este între mine și tine. Când vrei să le pedepsești mi le dai mie și îți garantez că ți le cumințesc.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE