Milioane de oameni din întreaga lume au văzut celebrul film A Beautiful Mind (O minte sclipitoare), dar puțini știu cu adevărat povestea fabuloasă care l-a inspirat.

Matematicianul american John Nash, al cărui rol în film l-a interpretat actorul Russell Crowe), s-a născut pe 13 iunie 1928 într-un orășel din Virginia de Vest. Deși a crescut înconjurat de dragostea părinților, John s-a dovedit un copil introvertit. Evita contactul cu ceilalți și prefera să se joace singur cu avioane de hârtie sau mașinuțe făcute din cutii de chibrituri. Sora lui Martha, cu doi ani și jumătate mai mică, avea să mărturisească mai târziu: „Johnny a fost mereu diferit, iar părinții noștri știau asta. Știau că este inteligent și mă puneau să fac unele lucruri pentru el. M-au rugat să-i fac cunoștință cu prietenii mei, dar eu nu eram deloc dornică să le arăt ce frate ciudățel aveam.”

Un geniu neînțeles

Chiar dacă avea probleme în ceea ce privește socializarea, John dădea dovezi clare că are un intelect mult peste medie. Părinții au fost primii care au observat acest lucru și l-au ajutat să-și lărgească orizontul dăruindu-i enciclopedii și cărți științifice. La școală, însă, profesorii nu au realizat cu cine au de-a face. Șocați de lipsa lui totală de competențe sociale, dascălii l-au considerat multă vreme retardat. John a devenit destul de repede conștient de superioritatea sa intelectuală și a început să se poarte arogant. În timp ce la școală părea plictisit, de la vârsta de 12 ani a început să facă diverse experimente științifice în camera sa. Era destul de clar că învăța mai mult acasă decât la școală. Conștientă de calitățile lui, mama i-a plătit meditatori și i-a permis să sară un an școlar. Încet-încet geniul său a fost remarcat și lui Nash i s-a îngăduit să participe la cursuri avansate de matematică la un colegiu local, pe când era încă la liceu. În ultimul an de liceu, John a câștigat o mult-râvnită bursă la Westinghouse, una din cele zece acordate pe plan național.

Arăta ca un actor de la Hollywood

Deși la început se arăta interesat de chimie, John a devenit, în cele din urmă, pasionat de matematică. A primit burse la două dintre cele mai bune universități din SUA, Princeton și Harvard. Părinții l-au încurajat să aleagă Princeton pentru că era mai aproape de casă. La sfârșitul anilor 1940, când a ajuns la universitate, tânărul de 20 de ani arăta exact ca o vedetă de film. Avea o înălțime de peste 1.82 și era musculos, deși disprețuise întotdeauna sportul. Purta unghiile neobișnuit de lungi și avea un fel olimpian de a se purta. „Era obositor, imatur, un adevărat ticălos. Avea, însă, o minte dornică de cunoaștere, logică și strălucitoare”, avea să-și amintească un coleg de la Princeton peste ani.

Succesul vine prea repede

La 14 luni de la sosirea sa la Princeton, Nash a descoperit ideea inițială care îl va ajuta peste decenii să obțină Premiul Nobel. Pentru început, ideea sa cu privire la teoria jocurilor l-a ajutat să obțină doctoratul cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani. La 30 de ani, Nash era deja o celebritate matematicienilor. Contribuțiile sale erau uluitoare nu numai în teoria jocurilor, ci în alte ramuri ale matematicii pure. Și pe plan personal îi mergea bine, se căsătorise cu o absolventă a Massachusetts Institute of Technology care semăna cu Elizabeth Taylor.

"Extratereștrii" i-au distrus cariera

Ascensiunea tânărului matematician s-a dovedit, însă, meteorică. Într-o dimineață, Nash a intrat în biroul cercetătorilor de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) cu un număr al ziarului The New York Times. A început să explice că articolul de pe prima pagină conținea mesaje criptate de la locuitorii unei alte galaxii. Mesaje pe care numai el putea să le descifreze. Ceva mai târziu, l-a luat deoparte pe un tânăr absolvent și i-a oferit „un permis de conducere intergalactic” întrebându-l dacă vrea să facă parte din guvernul său mondial. Ieșirile lui Nash nu mai puteau fo trecute sub tăcere. Nash părea să creadă că toți bărbații care purtau cravată roșie făceau parte dintr-o grupare comunistă îndreptată împotriva lui. A întrerupt, de asemenea, o prelegere, pentru a spune că a apărut pe coperta revistei Life, deghizat în preot. A declarat că a știut acest lucru deoarece 23 era numărul său favorit. Atunci când Universitatea din Chicago i-a oferit o poziție prestigioasă, John a refuzat, susținând că urmează să devină împăratul Antarcticii. Până la urmă, președintele departamentului de matematică l-a eliberat pe John din funcție, gândindu-se că are o cădere nervoasă.

A fost internat la spitalul privat McLean, în apropiere de Boston, în lunile aprilie-mai 1959, unde i-a fost pus diagnosticul de schizofrenie paranoidă. Un matematician de la Harvard l-a vizitat pe Nash la spitalul de psihiatrie unde fusese internat pentru a-l întreba cum a ajuns să creadă că extratereștrii l-au recrutat pentru a salva lumea. „Aceste idei mi-au venit la fel ca ideile mele cu privire la matematică, așa că le-am luat în serios”, a răspuns Nash.

Nash devine Phantom of Fine Hall

Incapacitatea de a distinge între iluzie și realitate, între voci și propriile gânduri, este tragedia schizofreniei. Iar Nash a trebuit să înfrunte această dramă. După externare, Nash a demisionat de la MIT, și a plecat în Europa, căutând fără succes să obțină azil politic în Franța și Germania de Est. După o ședere cu probleme la Paris și Geneva, a fost arestat de poliția franceză și trimis înapoi în America, la cererea guvernului Statelor Unite. Reîntors la Princeton, John a început să se dea în spectacol vorbind despre sine la persoana a treia, scriind cărți poștale ciudate și ținând prelegeri nesfârșite despre numerologie. Alicia s-a angajat la Princeton și a reușit să susțină familia. A convins facultatea să-i dea soțului ei câte ceva de lucru într-ale matematicii, în încercarea de a-l ajuta să se reintegreze în societate. Au urmat noi internări, divorțul de Alicia și multe rătăciri. Pentru a-l împiedica să ajungă pe străzi, în 1970, Alicia l-a chemat să se mute înapoi, împreună cu ea și fiul lor, promițându-i că nu-l va mai interna niciodată. În vreme ce ideile sale despre conflict și cooperare erau din ce în ce mai la modă în economie, științe politice și biologie, Nash era aproape uitat. Studenții de la Princeton îl cunoșteau doar ca Phantom of Fine Hall, un mut care mâzgălea tot felul de cifre pe tablele facultății de matematică de la Princeton. În afara unui mic cerc de matematicieni și a soției iubitoare, oamenii care îi cunoșteau opera presupuneau că Nash era mort.

Premiul Nobel a produs o minune

În filmul "O minte sclipitoare", soția lui Nash, Alicia, exclamă la un moment dat: „Trebuie să cred că ceva extraordinar este posibil.” În viața reală a lui Nash, minunea chiar s-a produs În octombrie 1994, povestea remarcabilă a lui Nash era pe cale să fie cunoscută de marele public odată cu anunțarea Premiului Nobel pentru economie. Cu o oră înainte de a fi anunțat căștigătorul premiului, Nash era aproape respins de mulți membri ai Academiei Suedeze de Științe . Se temeau că premiul unui „nebun” va murdări marca Nobel și va strica ceremonia de premiere.

În cele din urmă, cei care susțineau că o boală mintală nu ar trebui să fie mai stânjenitoare decât, să zicem, bolile de inimă, s-au impus la limită.

„L-am înviat, într-un fel”, a spus după aceea cu mândrie președintele comisiei de premiere. Recunoașterea s-a dovedit un leac pentru multe rele. Premiul i-a deschis lui Nash posibilitatea de a reveni la o viață normală. A primit un post în cercetare, și s-a împăcat cu fiul său cel mare. Ciudîțeniile, chiar dacă mult mai reduse au continuat. Când a vizitat platourile pe care se filma "O minte sclipitoare". Nash a avut nevoie de 15 minute de gândire pentru a decide dacă vrea ceai sau cafea. La 14 ani de la premiera filmului, Nash și soția sa și-au găsit sfțrșitul într-un teribil accident de mașină provocat de șoferul taxiului în care se aflau.