De la colocvialul “extremele se atrag” și până la sofisticata noțiune „coincidentia oppositorum”, folosită de Mircea Eliade pentru a descrie „un model mitic” universal, oamenii au remarcat adesea că între manifestări aparent antagonice există adesea multe asemănări.

În politologie, această observație a dat nașterea așa numitei teorii a potcoavei (horseshoe theory), respinsă vehement de mulți oameni de știință. Autorul acestei teorii, filosoful postmodernist francez Jean-Pierre Faye, susținea în 1996 că ambele extreme politice, stânga și dreapta, reprezintă tentațiile totalitare (capetele potcoavei), în vreme ce așa-zisul centru politic reprezintă mijlocul potcoavei, democrația.

În teoria lui Faye, cele două extreme sunt mult mai apropiate una de alta decât de centru. Sunt multe argumente care par să valideze teoria. De pildă, atât grupările creștine fundamentaliste, cât și jihadiștii musulmani, au poziții similare cu privire la societatea de consum, avorturi, folosirea drogurilor sau homosexualitate.

Adversarii teoriei susțin, însă, că toate situațiile care par să valideze acest model sunt excepționale și că sunt cel puțin la fel de multe care dovedesc contrariul. Simon Chouat, de pildă, spune că sunt rare cazurile în care alegătorii trec de la o extremă la alta (în turul doi al unor alegeri, de pildă) și că între extrema stângă și cea dreaptă nu există convergență politică.

Choat are însă un motiv personal pentru care respinge teoria: pasiunea lui pentru Marx. Ca urmare, marea problemă a lui Choat este că această teorie „ permite celor din centru să discrediteze stânga”. În practică, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate decât reușește să înțeleagă teoria marxistă.

O demonstrează alianța din Italia dintre partidul de stânga Mișcarea 5 Stele și partidul de dreapta Liga Nordului.

O compoziție asemănătoare (activiști de dreapta și militanți de stânga) are și mișcarea „vestelor galbene” din Franța. Explicația e destul de simplă, în opinia filosofului francez Alain de Benoist, fondatorul curentului Noii Drepte.

Prezent la Budapesta pentru a participa la conferința internațională "O nouă ordine mondială s-a născut", filosoful a vorbit despre „vestele galbene” cu reporterii cotidianului Magyar Hirlap. Benoist spune că „revolta vestelor galbene” este un eveniment de importanță istorică și că acestea se bucură de un sprijin uriaș în societatea franceză.

Nu numai pentru că președintele francez Emmanuel Macron a răspuns prea târziu și a oferit prea puțin, ci pentru că oamenii și-au pierdut încrederea în clasa politică și în mass-media. El a spus că unii dintre protestatari se simt într-o stare de insecuritate culturală - cauzată în principal de imigrație - în timp ce pe alții îi presează nesiguranța zilei de mâine.

Chiar dacă au un loc de muncă, nu reușesc să-și asigure traiul din banii câștigați. Această alianță dintre sensibilitățile de dreapta ale unora și problemele financiare ale electoratului tradițional al stângii dovedește, în opinia lui Benoist, că liberalismul și democrația nu mai sunt același lucru în zilele noastre.

Dincolo de explicația dată de Benoist, mai sunt și alte explicații cu privire la această convergență a stângii cu dreapta. De o bună bucată de vreme, establishmentul politic din Occident a pornit într-o aventură periculoasă. Cu mințile încețoșate de marxismul cultural care a devenit dogmă în Occident, politicienii au încetat să mai exprime interesele majorităților tăcute și și-au asumat exclusiv susținerea minorităților vocale, fie ele sexuale sau rasiale.

Partidele de stânga au rupt orice legătură cu clasele muncitoare și cu pătura de mijloc (abandonând ideea unei redistribuiri echitabile a avuției create), în vreme ce dreapta tradițională a început să se închine acelorași zei neo-marxiști- diversitate, multiculturalism, corectitudine politică.

De la o vreme, însă, politicienii au rămas singuri în psihoza lor. Nu numai pentru că masele sunt mult mai consevatoare decât elitele, ci pentru că viața oamenilor de rând devine din ce în ce mai grea Așa că, dacă politicienii sistemului vor refuza să se trezească, n-ar fi exclus ca în țările Europei să izbucnească războiul de independență națională și emancipare socială profețit de Renaud Camus.

Nu de alta, dar nu trăim ca să muncim, ci muncim ca să trăim, cum spun „vestele galbene”. DE aici vine marea putere a „vestelor galene”. Oamenii vor să trăiască în vechile lor state naționale, unde economia lucra pentru societate, nu în construcții transnaționale a căror preocupare majoră este maximizarea profitului.