Mi-a fost dat să-l întâlnesc pe moș Stan Berbecaru, căci despre el și baba lui e vorba în aceste rânduri, de foarte multe ori, unul din motive fiind și acela că viile noastre, din Valea lui Ostahi, erau alăturate.

Trecuse binișor de optzecișicinci de ani, dar câteodată mi-era ciudă pe el când ajungea în vale, pe malul bălții Amara, înaintea mea, preț de cinci kilometri față de Ibrianu-al nostru. Întotdeauna mă lua la zor: „Cam târziu, cam târziu, nepoate, tu-i Stalingradu`mă-sii!”. Dar și eu i-o-ntorceam: „Mai taci, bre, las-o mai moale, că de nu te-ai fi agățat de aripa avionului la Cotu` Donului, acum erai  pomenit de popa Neamu la „Ziua eroilor”.

 Moș Stan făcuse războiul „și-ncolo-și-ncoace” și-mi povestea, avea timp și har de-așa ceva, de ororile războiului pe care-l înrănițase, vorba lui, șapte ani numai în linia întâi. Dar, astea s-au dus și nu despre războiul - bată-l focul iadului! - lui moș Stan vreau să vorbesc, ci de întâmplarea de viață pe care  a trăit-o mai acătării.

 

                   ... Mai zăcuse moș Stan de gripă, de, dar ca acuma parcă niciodată n-a fost țintuit atâta la pat. Am trecut pe la ei, cum îmi era obiceiul. Întinși pe patul din bucătărie, răciți cobză, oblojiți de copii, abia se vedeau din plapumă.  „Nepoate, gata. Pân` aici mi-a fost, îmi zise, opintindu-se. Eu mă duc. Tu, babo, de te-oi înzdrăveni, să aduni copiii și nepoții și să-mi faceți toate cele”.

 Baba  Ștefana,  cu glas stins se ținu, totuși, bățoasă, așa cum a fost o viață: „Ba, moșule, cred că eu ți-oi lua-o `nainte. Fă bine, Neagule - și împunse aerul cu mâna către un fecior - și cheamă pe popa Neamu de la Maraloiu să ne împărtășească, să pot merge dincolo, la Domnul, cu toate cele împlinite”. Ceea ce și făcu.

 Baba Ștefana se prăpădi a doua zi, pe la prânz. I-au ținut lumânarea fiii și nurorile, dar și moș Stan. Au spălat-o creștinește pe tușa Ștefana, timp în care, ce-i veni pe limbă moșului?: „Măi, taică, mai puneți nițică apă la încălzit. Vreau să mă spălați de viu. Simt și eu cum mă duc”.

 Zis și făcut: l-au îmbăiat, l-au ferchezuit, l-au primenit cu hainele de  sărbătoare.  Lungit pe pat, a pus la gură un pahar cu vin din care a tras două-trei dușci, a luat cu mâna tremurândă o lumânare aprinsă de la carafta patului și, după ce-și aținti privirea înspre sicriul babei sale, închise și el ochii pentru totdeauna.

            ... Pe o zăpadă și-un ger ca-n stepa calmucă,  de bronzul clopotului din cimitirul de din vale se spărgeau două lacrimi de gheață gemene, tânguind: „Se opresc,își trag suflarea / Și se țin mai strâs de mână / Sunt bătrâni, dar ei, la Domnul /  Mulțumesc că-s împreună”.

 

 

 

 

 

„Merg încet, se țin de mână

Și se leagănă ușor

Un bătrân și o bătrână

 Adânciți în lumea lor.

Se opresc, își trag suflarea

Și se țin mai strâns de mână,

Sunt bătrâni, dar ei, la Domnul

Mulțumesc că-s împreună.

Viața lor e o poveste,

O nuvelă, un roman,

A trecut așa grăbită

Parc-a fost un singur an.

- Timpul a trecut ca vântul,

Toate le-am trăit cu foc...

Dacă poate murim mâine

                                                                                      Să ne puneți la un loc! ”