Vedere din Brașov. Pârtiile groazei, fătălăul cu placă și doi urși frați gunoieri

Vedere din Brașov. Pârtiile groazei, fătălăul cu placă și doi urși frați gunoieri

Vom ajunge însă și acolo, deocamdată să apucăm pe firul potecii (și al primelor impresii). Din Brașov, din buza cartierului Valea Cetății mai precis, am suit în Șaua Tâmpa, de acolo am urmat banda albastră până în Poiana Stechil (1.030 de metri altitudine) și, mai departe, prin Crucurul Mare, spre vârful Postăvaru.

Până aici, plimbare în baston, am regretat că n-am luat-o și pe mama. Zăpadă puțintică, frig cât să transforme rezerva de apă în cristale tăioase, senzație de parc amenajat în pădure, adăpostit de vântul turbat din tării. Ce mai, o clinică verde!

Se pierde poteca

Înainte să ieșim din pădure, însă, pe la 1.500 de metri, „Drumul albastru”, cum mai este numită această ultimă porțiune de traseu, se pierde în trupul dezvelit al muntelui, pe care oamenii au scrijelit pârtii pentru schi. Se pierde, punct!

Adică traseul atât de bine marcat până aici nu continuă pe lângă marginea pădurii, de pildă, ferit de acrobațiile nebune ale amatorilor de senzații tari înfundați în clăpari uriași. Nu! Dispare pur și simplu, iar împătimiții de călătorii anevoioase pe propriile picioare sunt nevoiți să-și continue aventura până pe vârf cu frica-n sân și cu ochii cât cepele, fixați pe siluetele nesigure care, neprietene nici cu schiurile, nici cu placa, nici cu bețele, se rostogolesc pe cât de caraghios, pe tot atât de periculos la vale, spre promisiunile calde ale Poienii Brașov.

Balerina-insectă