Fostă reședință a prințului Barbu Alexandru Știrbey (1872-1946) - sfătuitorul intim al regelui Ferdinand, dar și bărbatul fatal care-și semna codat scrisorile către regina Maria, cu inițialele ILYMM („I love you, my Marie” - „Te iubesc, Maria mea”) - palatul din Buftea, loc de legendă, după cum voi mărturisi în continuare, reprezintă astăzi, la mai bine de zece ani de când moștenitorii l-au înstrăinat pentru câteva milioane de euro, un refugiu verde agreat de familiile cu copii mici sau de îndrăgostiții bătuți (la propriu) de gândul căsătoriei.

La douăzeci de kilometri depărtare de îmbâcsitul București, de o apuci spre Buftea, via Mogoșoaia, ai norocul să pipăi cu mâinile tale minunile începutului de primăvară.

Nici nu te strecori bine pe sub monumentala poartă a fostului domeniu Știrbey (Barbu Dimitrie Știrbey, domnitor al Țării Românești, a ridicat aici, în 1850, o culă menită să-i asigure protecția familiei, construcția fiind desăvârșită treisprezece ani mai târziu), că toporașii și ghioceii scuturați de sub litiera stejarilor îți și fac, râzând, cu toți ochii.

Prințul alb

„S-a albăstrit pădurea la Știrbey, e gata iarna”, gândesc în timp ce mașina ne poartă pe aleea leneșă până în pragul castelului care a adăpostit-o, în 1916, în timpul Primului Război Mondial, pe regina Maria și pe cinci dintre cei șase copii ai ei.

„Prințul alb”, cum era alintat Barbu Știrbey, și-a mutat cele patru fete și soția chiar în vila pe lângă care am trecut dinspre poartă spre lac. Era o onoare să primești în propria casă vlăstarele regale ale României. „Ce vremuri!”, îmi trece din nou prin cap. „Și ce locuri! Pur și simplu încărcate de istorie”.

O ciorbă de cocoș și opt gogoși

Și uite așa, înainte de a mă bucura de primăvara fiului meu, care a (re)învățat să meargă pe bicicletă (fără roțile ajutătoare) în doar trei minute, înainte de a savura o ciorbă de cocoș și opt gogoși la restaurantul deschis între pereții acestor odăi princiare sau de a mă plimba pe malurile lacului în care a pescuit cândva Sadoveanu, înaintea sau în același timp cu aceste clipe de răsfăț, zic, am depănat în minte - oare pentru a câta oară? - copleșitoarea istorie a domeniului.

Pe această moșie întinsă a crescut dragostea dintre o regină și un prinț, iubire ascunsă pe sub vrejurile lianelor și coroanele seculare ale stejarilor, amor vegheat de clopotul din capela neogotică elegantă ce se înșurubează și astăzi printre vedeniile locului.

Iubirea a început la Sinaia

Barbu și Maria s-au văzut prima oară în 1907, la Sinaia, unde nobilii își retrăseseră femeile și copiii din calea răscoalei țărănești ce cuprinsese cu vâlvătaiele și spaimele ei micuțul regat. Se spune că femeia cu ochi albaștri coborâtoare din marile case domnitoare ale Marii Britanii și Romanovii Rusiei și aristocratul român educat la Paris s-ar fi plăcut din prima ochire.

Mai mult, Maria și Barbu s-ar fi iubit apoi cu știința rigidului Carol I, care prefera triunghiul Ferdinand-Maria-Știrbey, în care Barbu juca rolul de eminență cenușie (pe scena politică) și de amant (în iatacul regal), în locul ezitărilor, nehotărârilor și răcelii propriului nepot ce urma să preia puterea în două dintre țările noastre unite sub sceptrul german al Hohenzollernilor.

Un copil doborât de febra tifoidă

Pășind în acest început de primăvară pe iarba Știrbeyului nu poți să nu te înfiori la gândul că, în 1917, când germanii cuceriseră deja Bucureștiul, cheile acestui palat cochet zămislit sub bagheta francezului Michel Sanejouand (arhitectul care ridicase și palatul Știrbey de pe Calea Victoriei) au încăput pe mâna mareșalului August von Mackensen. Care a locuit aici, în apartamentele prin care am bântuit, uimit de goliciunea lor, de atâtea ori.

Aici, unde cu doar un an înainte, în 1916, se stinsese din viață, la vârsta de trei ani, din cauza febrei tifoide, principele Mircea, ultimul copil al reginei Maria despre care jurnaliștii epocii interbelice, dar și jurnalele și istoricii vremurilor susțineau sus și tare că ar fi fost rodul amorului dintre augusta femeie și Barbu Știrbey (se speculează că și principesa Ileana ar fi fost rodul acestei iubiri tulburătoare).

Goana după gâscan

Aici, unde a fost semnată rușinoasa Pace de la Buftea, din martie 1918, în urma căreia România pierdea Dobrogea, iar granița cu Austro-Ungaria sfida Carpații, e, acum, liniște și pace. Copiii aleargă fericiți, călare pe bicle, cocoțați pe role, pe triciclete sau pe umerii părinților.

„Uite, tati, lebedele acestea fac exact cum faci tu când dormi!”, mă trage de mânecă propriul fiu, țintuind cu degetul lui mititel oglinda apei în care se reflectă două păsări elegante ce scot sunete amenințătoare în încercarea de a goni un gâscan și trei rațe.

Iubirea n-a fugit

„Zici că sforăie lebădoiul! Și ce cap mic, cred că are creierul cât o stafidă”, completează copilul. Cele două lebede își încolăcesc gâturile, izbindu-le drăgăstos, căutându-se neîncetat.

A venit primăvara în România. E primăvară și la Știrbey și pare că iubirea n-a fugit niciodată din aceste locuri, ci doar s-a metamorfozat, din vreme-n vreme, în legende, povești și istorii ce merită să fie colportate (și) în viitor.

PS: 10 gogoși (din ce în ce mai mici, dar gustoase) costă 12 lei la Știrbey. Încercați-le! Merită.