Într-un apartament cu două camere din Piaţa Amzei din Capitală a trăit şi a creat în ultimii ani de viaţă poetul Nichita Stănescu.
Când Nichita Stănescu s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei, în 1975, lumea avea să cunoască imediat faptul că acolo nu locuia oricine. De la balconul său a atârnat multă vreme o pânză pe care scria: „Hic sunt leones“, „Aici sunt leii“ - sintagmă folosită de romani pe hărţi, acolo unde începeau teritoriile necunoscute şi cu pericole neaşteptate. A fost dată jos mai târziu cu tam-tam, după o întâlnire a comitetului de bloc. Într-un mod ciudat, prezenţa locatarului poet de la numărul 16, scara C, i-a atins pe mulţi ca un braţ lung şi nevăzut.
Prin casa lui au trecut destui scriitori români, tineri pe atunci, care aveau nevoie de recunoaşterea maestrului. Dar întâmplarea face că Nichita Stănescu le-a schimbat vieţile şi oamenilor simpli din preajma sa, chiar dacă nu i-au păşit vreodată pragul. Un vecin i-ar fi spus într-o zi poetului: „Ştii, din cauza ta m-a lăsat nevasta“. Femeia îl părăsise pentru un altul care îi recitase celebrele versuri „Dacă ţi-aş săruta vreodată talpa piciorului/ Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin de frică să nu-mi striveşti sărutul?“. Soare la tipografie Pe 13 decembrie se împlinesc 24 de ani de când poetul Nichita Stănescu a părăsit această lume. O placă maronie anunţă, de cum te îndrepţi din Piaţa Amzei spre Calea Victoriei: „Într-un apartament din acest bloc a locuit şi creat în ultimii ani de viaţă poetul Nichita Stănescu“. Chiar şi după 24 de ani, orice locatar din blocul cu numărul 9 pare a avea ceva de spus despre poet. Puţini au îndrăznit însă să-l cunoască. Era acolo şi atât. Vizavi de apartamentul poetului locuieşte însă o femeie care îşi aminteşte de un altfel de Nichita. Un Nichita mai mult prieten decât vecin, un Nichita „din familie“. Dacă s-ar putea contoriza apropierea vecinilor de bloc în procente, atunci Nichita Stănescu a însemnat „cam 50%“ din familia Elisabetei Nalbantu, vecina de vizavi. Fostă jurnalistă şi, apoi, transferată corector la gazetele de uzină, „din motive personale“, Elisabeta Nalbantu l-a cunoscut pe poet încă dinainte să se mute în blocul ei.
Într-una dintre zilele în care doamna Elisabeta arunca un ochi pe vreun text cu „depăşiri de plan“ la uzină, în tipografie a intrat Soarele. „Aşa am simţit când a păşit prima oară în tipografie. Blond şi înalt cum era el, am crezut că a intrat Soarele! Vorbea cu toată lumea şi râdea. Avea el un surâs, aşa, special, de rus“, îşi aminteşte Elisabeta Nalbantu. Iar din dimineaţa în care l-a văzut pe poet intrând în apartamentul de vizavi, Elisabeta Nalbantu a simţit că alături s-a mutat un „titan ocrotitor“ al familiei. „Nu ştiu de unde mi-a răsărit mie ideea asta. Dar, să ştii: cam umblau pe aicea pe la bloc tot felul de personaje“, spune doamna Elisabeta. Grija poetului Vizitele dintre poet şi familia Elisabetei Nalbantu s-au transformat treptat într-un obicei. Uşile dintre cele două apartamente erau larg deschise şi, de multe ori, poetul îşi petrecea dimineţile „punând ţara la cale“ pe terasa familiei vecine. „Nu ştiu cum s-a produs chestia asta. S-a apropiat atât de tare de noi, că în fiecare dimineaţă venea întâi aici. Iar pe mine mă proteja şi mă ţinea în acelaşi timp ca pe o mamă. Toate durerile mi le spunea mie“, povesteşte Elisabeta Nalbantu. Poetul era în momentele astea frământat mereu de o grijă: „Măi, Elisabeto, măi, cum îs oamenii, măi!“, se trezea spunându-i vecinei. Îl chinuia răutatea din jur, dar asta nu-l oprea să aibă casa plină de oameni. Apartamentul-laborator La numărul 16, uşa era mereu deschisă şi oricine era bine-venit. „La el acasă era ca la Maglavit. Tineri sau mai în vârstă, prieteni, necunoscuţi. Pentru fiecare avea o vorbă bună, pentru fiecare găsea un motiv de existenţă. Era un tip, Rădulescu, acum e în America. Nu avea nicio legătură cu poezia, cu arta. Şi când a venit la Nichita, i-a găsit el de lucru să repare un dulap la el în casă. Şi a lucrat ăla la un dulap o vară întreagă. „Măi, de ce-l mai ţii acolo?“, îl întrebam. Şi Nichita răspundea: „Lasă-l, măi, Elisabeto, că are ocupaţie“. Toţi voiau să stea în jurul lui şi să-l asculte“, spune vecina poetului. Unii se puteau simţi deranjaţi că la numărul 16 era clar un loc plin de viaţă, de vervă şi de sunet. „Ţin minte când a dat o petrecere Nichita, vecina de dedesubt a venit sus şi a început să-i arunce tot felul de invective, să-i zică «parazit» şi-n toate felurile“, povesteşte doamna Elisabeta. Elisabeta Nalbantu crede că, din toată agitaţia asta, Nichita Stănescu îşi inspira de fapt poezia. Era modul lui de lucru. „Era un om generos şi nu-i plăcea să fie singur. Era mereu înconjurat de oameni“. Şi de multe ori, chiar şi de femei. „A făcut multe victime din astea. Erau tinere care veneau să-l cunoască. Dar, pentru el, Dora a fost cea mai mare muză. Şi cea care l-a ajutat foarte mult.“ Liniştea din decembrie Forfota a încetat brusc la etajul patru după 13 decembrie 1983. În ziua aceea, Elisabeta Nalbantu era în Statele Unite, la copii. A sunat-o soţul şi i-a spus ce s-a întâmplat, prin telefon. „Când mi-a zis că a murit Nichita, am zis că am să cad de pe scaun. Soţul meu a refuzat să meargă la înmormântare. A zis că nu vrea să şi-l amintească aşa.“ O linişte a cuprins apoi blocul şi nimic nu a mai fost la fel. De la Nichita Stănescu, vecinei de vizavi i-au mai rămas, pe lângă amintiri, câteva versuri inedite şi două-trei obiecte. „Nimic foarte valoros. Câteva poezii dictate şi semnate de el.“ Apoi, mai e un baston în care poetul s-a sprijinit o vreme, după ce, în urma unei călătorii prin Vrancea, s-a împiedicat într-o piatră şi şi-a rupt piciorul. „Mă gândesc să iau ce mi-a rămas de la el şi să le dau undeva la un muzeu, să facă cineva ceva cu ele. Pentru că el ajuta pe toată lumea. Nichita a fost unic. Iar eu l-am divinizat. După ce a murit, am simţit cum a rămas un gol imens, care nu s-a umplut niciodată“, spune vecina poetului. Moartea unui prieten În curtea blocului, vieţuia cândva un plop mare. Şi un poet îl privea de la terasă minute în şir. Pomul crescuse haotic şi-şi întindea ramurile ca braţele spre balconul prietenului-om. Copacul-prieten avea să devină celebru. Nichita Stănescu l-a botezat Gică. „Gică este un copac gelos. M-a pus dracu’ de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel. Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea. N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă, când singuratic am venit acasă?“, scria Nichita Stănescu despre copacul-prieten. Acum trei ani, ADP-ul a hotărât că Gică este un pericol public. Au venit oameni cu drujbe să-l facă pierdut. Se pare că, după moartea poetului, o molimă a copacilor l-a ros pe Gică pe dinăuntru şi, ca să nu-i cadă vreunui muritor de rând în cap, a fost tăiat. POEME „(...) Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu, sunt singuri şi pe zăpadă. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă. În rest, vreme trece, vreme vine“
„Tonul“ „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales“ „Gând 6“ Colţul cu poezie va rămâne o casă pentru prieteni În apartamentul de două camere în care a locuit Nichita Stănescu stă acum o rudă prin alianţă care spune că nu a apucat să-l cunoască. În camera mare, încă mai există mobilierul poetului. Un dulap masiv, cu modele fine, pe care stau aliniate mai multe aparate de fotografiat „de epocă“, o colecţie a Dorei, ultima soţie a poetului. Mai este un dulăpior, tot cu modele fine. Un samovar argintiu, câteva pahare. Un scaun pe care îl poţi recunoaşte dintr-o fotografie celebră în care apare poetul împreună cu soţia. Mai sunt tablourile primite cadou de la prietenul pictor Sorin Dumitrescu. Şi terasa în care Nichita Stănescu îşi mai petrecea uneori timpul contemplând. Pluteşte un sentiment că poetul ar putea intra în casă dintr-un moment în altul. Soţia poetului, Dora Stănescu, ar vrea să păstreze apartamentul nu ca muzeu, ci ca o casă pentru prieteni, aşa cum a şi fost cât a trăit Nichita Stănescu. „Să-l amenajez şi să stea aici, când vor veni, prietenii noştri care acum sunt prin străinătate. Nichita a creat aici foarte mult. El dicta poezii, de multe ori eu le transcriam. Pentru el, poezia era o stare. De asta am şi încercat să păstrez casa cât mai mult cum a fost“, spune Dora Stănescu. Soţia poetului îşi aminteşte de momentele în care casa era plină de tineri scriitori, toată generaţia anilor ’80 îi păşise pragul. Ea îşi aminteşte şi cum atmosfera era una elevată, de cerc literar. Veneau la el inclusiv securişti, unii cu pretenţii de scriitori de romane poliţiste, care îi cereau sfatul. „Nichita găsea oricui câte ceva ca să-l încurajeze. Nu ştiu cum îl percepeau ei pe el. Nichita era colecţionar, avea diverse lucruri pe care le strângea, inclusiv monede. Dar, pentru că era atât de generos, dacă cineva spunea că-i place ceva, îi dăruia acel lucru. Fiecare întâlnire cu el era specială. De asta mulţi spun că l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, «de colecţie»“, spune soţia poetului.
OPINIE DE ADMINISTRATOR „Un om extraordinar, cu o jenă faţă de oameni“ Administratorul din vremea când poetul a locuit la bloc îşi aminteşte de Nichita Stănescu ca de „un om extraordinar, cu o anumită jenă faţă de oameni“. Pe vremuri, Maria Mircea era cunoscută pentru severitatea cu care ţinea evidenţa la întreţinere. Acum e pensionară şi e destul de mândră că a cunoscut un poet naţional. „Îmi amintesc bine de el. Îmi amintesc şi că nu plătea întreţinerea niciodată la timp. Parcă şi acum îl văd cum venea şi-mi zicea: «Coniţă, dragă, iar m-ai trecut acolo, pe lista de răuplatnici! Mă mănâncă ăştia de la Uniune, că văd că-s pe listă şi eu nu mai am banii pe care de-abia mi i-au dat!»“, spune doamna Maria. Ea a văzut că poetul a venit acolo fără nimic. „Amărât, prăpădit! Avea el dracii ăia de prieteni scriitori. Şi chiar dacă n-avea scaune, n-avea pahare, stăteau aşa, la el, toată ziua“, spune pensionara. Mariei Mircea i s-a părut mai mereu că Nichita Stănescu avea „o stare sufletească proastă“. Poetul însă le făcea mai degrabă şotii vecinilor. Glumea cu ei, le spunea că nu e mare scriitor. „Eu îi mai ziceam «Vai, domnu’ Nichita, dumneavoastră, care sunteţi cu scrisul...». Şi el se ruşina şi-mi zicea, cumva şoptit: «Doamnă, eu nu-s aşa. Na, încerc şi eu nişte cuvinte, acolo. Mă aşez şi eu, aşa, pe pat şi vorbesc cu Gică. Şi pentru asta spune lumea că-s mare scriitor». Şi apoi râdea de mine şi venea cu banii de întreţinere şi zicea «Na, să-ţi dau şi ţie. Nu toţi, că n-am!»“, povesteşte administratorul. Episodul care a marcat-o însă pe Maria Mircea şi care i l-a întipărit pe Nichita Stănescu în minte este unul mai puţin vesel. În apartamentul poetului se spărsese o ţeavă. „M-am dus să văd ce e. Am găsit casa goală şi pe el făcut ghem pe o saltea, pe parchet, învelit cu un palton. Dora fierbea de câteva ore în bucătărie o bucată de carne de vită. Şi el, făcut ghem, mi-a răspuns când l-am întrebat cum se simte: «Ce să fac... Mi-e frig... Mă uit la pom...» Eu, personal, am ţinut la el foarte mult“, spune administratorul de bloc. VIAŢA VĂZUTĂ DE NICHITA Fragmente dintr-o notă autobiografică „S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa. A rămas repetent în clasa întâi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. Mai târziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu râvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri, sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv. A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului.(...) Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. (...) Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi: cum ar fi, bunăoară, poemul «Ghilgameş», «Cartea lui Iov», «Odiseea» şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. (...) Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune. Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gândeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinde“ - Nichita Stănescu, 1 noiembrie 1977 ... Peste şase ani, o lună şi 12 zile de la aceste însemnări, Nichita Stănescu avea să se stingă din viaţă, în urma unei crize de ciroză, la Spitalul Fundeni, din Bucureşti. Mormântul său se află la Cimitirul Bellu, din Capitală.
Recomandările noastre
