Vecinul meu, Ionel Baurceanu
Trece timpul meu, trece... Mi-a mai murit un reper, o bornă de viață, un vecin. La aproape 90 de ani. Ionel Baurceanu, așa scria pe ușa lui. Da, am fost vecini și multe am discutat împreună, dar hai să vă spun povestea.
În anul 1976 mi s-a repartizat, prin fabrica unde lucram, un apartament de două camere. Cam la dracu cu cărți, Doamne, iartă-mă, în blocul Y2, nou construit, la capătul tramvaiului 19, era talciocul pe acolo, Broz Tito intersecție cu Sălăjean, așa se numeau pe atunci. Veneam din Nord, de lângă Cartierul Primăverii, dar era apartamentul meu. M-au mutat muncitorii de la fabrică, directorul ne-a dat și un autocamion. Ce vreți, meseriași de elită, nu mai sunt acum așa ceva.
Mi-au schimbat ușa, au pus alte lavoare, au zugrăvit și au schimbat linoleumul, ba au și lustruit mozaicul din baie și bucătărie. La sfârșit au pus un prag nou de stejar, mai este și acum acolo. Maistrul care îi conducea mi-a spus, la sfârșit, că un vecin, cel de lângă mine, l-a descusut tot timpul. Cine sunt, de unde ce și cum. M-am uitat pe ușa de lângă mine. O carte de vizită de metal pe care scria Ionel Baurceanu, apartamentul 25. Eu stateam la 26, perete în perete.
Așa cum am învățat acasă, după câteva zile de la mutare m-am prezentat cu prăjituri făcute la ”Casata”, un deliciu, la Administrația blocului și la cei trei vecini de pe palier, la etajul cinci. Așa am aflat cine sunt și cu ce se ocupă vecinii mei. Un profesor de matematică, cu soția și fetița, vis-a-vis de mine o secretară de la Ministerul Energiei și lângă mine, Ionel Baurceanu, tehnician proiectant, cu soția.
Recomandările noastre
