Prima Asociaţie a Vânătorilor cu Arcul a fost înfiinţată de câţiva amatori de senzaţii tari. Deocamdată, aceştia visează cu ochii deschişi: practica este interzisă în România.

De multe ori când specialistul în „business development“ - după cum călduros îl recomandă cartea de vizită - Romulus Mihu (Mihuţ, pentru prieteni) termină treaba la birou, şofează până la Sala Polivalentă. Aici îşi aranjează un poster cu un mistreţ în mărime naturală pe o ţintă.

Îmbracă un tricou pe care scrie „Bowhunter Madness“ („Nebunia vânătorului cu arcul“ - n.r.), îşi ia arcul de peste 1.000 de dolari din portbagaj, ţinteşte şi trage. Loveşte numai în „triunghiul morţii“ - zona delimitată unde se găsesc plămânii şi inima - să fie sigur că animalul moare. Cât se antrenează aşa la poster, visează cu ochii deschişi că, într-o bună zi, cineva va legaliza vânătoarea cu arcul în România.

Până atunci, vânează peste graniţă, în ţări unde, spune el, vânătoarea asta primitivă cu „scule“ performante de mii de dolari este ceva legal. Chiar dacă e încă o temă controversată.

O mână de arcaşi

Romulus Mihu e preşedintele fondator al primei Asociaţii a Vânătorilor cu Arcul din România (AVAR). Organizaţia a luat fiinţă acum o lună, când o instanţă a hotă rât că da, se poate: vânătorii cu arcul se pot organiza într-o asociaţie, chiar dacă nu există o lege care să permită practica lor.

Deocamdată, s-ar putea spune că vânătorii cu arcul sunt păsări rare prin pădurile din România. Doar Mihu şi alţi nouă vânători sunt membri ai AVAR.

„Dar nu toţi trag cu arcul“, zice Mihuţ. El da. El trage. Nu în ţară. Merge peste hotare. În Spania, Ungaria. Unde e legal. Chiar săptămânile trecute s-a întors de la o partidă de vânătoare cu arcul unde a ucis doi mistreţi. A fost frumos. Au făcut poze.

De mic, la vânătoare

Când vânează, Romulus Mihu se piteşte prin tufişuri, se camuflează mai ceva ca un ninja. Stă ore întregi la pândă să omoare animalul, ar spune unii. Sau, ar spune el, să-l vâneze. De asta, susţine Mihu, vânătoarea cu arcul e „specială“: că simţi animalul aproape înainte să-l dobori. Îl auzi, el te aude. Eşti atent să nu tresară. Apoi tragi. „Nu mai eşti privitor în natură, ci participant!“, romanţează vânătorul.

Nu se compară cu vânătoarea cu arma: pentru el nu mai e nici o satisfacţie să vânezi de la distanţă. Deşi ani buni a practicat şi asta. E o tradiţie asta, acolo de unde vine el, din Ţara Moţilor; te trezeşti că familia pleacă la vânătoare în fiecare weekend. Şi trebuie să ţii pasul. Avea vreo 7 ani când a mers la vânătoare prima oară. Fiu şi nepot de vânători: ce era să facă?

Metodele „prădătorului“

Vânătoarea e un hobby destul de costisitor. Un arc costă între 300 şi 700 de dolari, iar dacă îl „tunezi“ treci lejer de 1.000. Când explică de ce preferă să vâneze animale cu arcul, ca în vremuri preistorice, Mihuţ foloseşte cuvinte noi, ca „demanding“ şi „challenging“: „Eu sunt o fire care face sporturi extreme, parapantă, căţărări, scufundări. Şi atunci, fiind foarte «challenging », pe mine m-a cucerit din prima. Mă chinui să trec în Ungaria sau în Spania ca să trag cu arcul“.

Vorbeşte încântat despre cum îşi aşteaptă prada. Mistreţul e preferatul lui. „Foloseşti o «chemătoare» şi aduci vânatul la tine. Trebuie să fii la cel puţin 30 de metri de animal, să-l simţi. De multe ori trebuie să renunţi, ca nu cumva să ratezi lovitura. La arc trebuie să ştii ritualul animalului. Trebuie să ştii unde mănâncă, unde doarme, pe unde trece. Stai la pândă ore în şir. Îţi descoperi instinctele primare, calităţile de vână tor“, spune Romulus Mihu. Odată, a aşteptat într-un „blind“ - camuflaj vânătoresc - zece ore bune ca să omoare „mistreţul ăla mare“.

A auzit cum animalul îşi ascuţea colţii de o piatră, cum fornăia, cum lingea sarea, „ceva incredibil!“. Apoi a tras. „A fost foarte fun să vezi cum dai drumul la săgeată, trece prin el, mai merge o sută de metri şi, poc!, pică.“

PRADĂ. Imagini de la vânătoarea din Ungaria, unde Mihu şi „camarazii“ săi au ucis cu arcul cinci mistreţi

PE PARTEA JURIDICĂ...

Cruzime şi braconaj: de-a buşilea prin hăţişul legal

Vânătorul Romulus Mihu are o nemulţumire legată de legislaţia românească. A naibii, se tot încăpăţânează să interzică arcul la vână toare! Motivele invocate de opozanţi: cruzimea - o săgeată prost ţintită poate face animalul să sufere ore întregi - şi faptul că ar fi încurajat braconajul - arcul nu face zgomot când ucide.

Romulus Mihu e însă înarmat, pe lângă arc, şi cu o serie de studii făcute de asociaţii străine pentru vânătorii cu arcul, care să justifice existenţa lor pe planetă.

„Nu braconezi cu arcul“

Studii care arată că: 1. vânătoarea cu arcul ar fi o formă „umană“ de a ucide un animal (săgeata omoară „mai curat“) şi 2. nu e o vână toare la îndemâna braconierilor, pentru că îţi trebuie răbdare ca să tragi cu arcul. „Cine are de gând să braconeze n-o face cu arcul. Dacă vrei să braconezi, faci aşa: iei un «Geko» (armă de tir - n.r.), o maşină bună, te-ai dus noaptea cu farul, pac-pac!, ai pus în portbagaj şi-ai plecat. Nu stai să pierzi vremea“, explică vânătorul.

Compania şi vânătoarea

„Greu, fir-ar să fie, greu!“ se împacă viaţa de birou cu pasiunea pentru vânătoare. „Sunt mult mai agitat şi mai coleric acuma când sunt la birou decât aş fi undeva pe o stâncă. Ştii cum îmi vine uneori să plec din birou?“, visează Mihu.

Are o teorie: de multe ori, în afacerile de la birou, regulile vânătorii se aplică. Ca arcaş, cică, înveţi disciplină, răbdare.

„Am succes aici, la firmă. Am venit acum un an şi am preluat o linie de business care produsese, în 2006, în jur de 30.000 de euro. Şi anul ăsta îl închid cu 600.000 de euro. Pe o linie de business care nu mergea în România!“.

Mulţi ar spune că e ironic: în timpul liber găseşte plăcere în vânătoarea cu arcul, face fotografii alături de prada ucisă, în viaţa profesională se ocupă de ceva mult mai inofensiv. „Mă ocup de library systems“, spune vânătorul cu arcul. Adică, de echipamente pentru biblioteci.

OFICIAL

„Nu se potriveşte la noi în ţară“

Preşedintele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (AGVPS) din România, Neculai Şelaru, spune că, în condiţiile actuale, vânătoarea cu arcul nu are vreo şansă de a fi legalizată. „La arc trebuie să vânezi în ţarcuri, unde densitatea e mai mare şi unde animalul e mai blând. La noi nu se potriveşte, vânatul e sălbatic şi nu-l poate apropia cum trebuie la arc. Se vorbeşte şi de cruzimea gestului, pentru că săgeata omoară prin sângerare. Dacă nu e nimerit cum trebuie, animalul fuge şi sângerează până moare“, a spus Şelaru.

CRUZIME SAU SPORT? Moartea, prin ochii unui arcaş

În jurul vânătorii cu arcul există controverse aprinse legate de cruzimea gestului. Vânătorii cu arcul citează însă studii care arată că o rană provocată de o lovitură mortală cu arcul este „mai curată“ decât una de armă şi duce la o moarte mai puţin dureroasă. Mai multe state europene interzic însă practica. În Suedia, vânătoarea cu arcul a fost scoasă în afara legii încă din anii ’30 pe acest motiv.

Ironia face că preşedintele Federaţiei Europene a Vânătorilor cu Arcul este un suedez. În Ghidul PETA pentru eliberarea animalelor este stipulată ideea că vânătoarea cu arcul este una dintre cele mai crude forme de vânătoare deoarece „tragerea primitivă cu arcul răneşte mai mult animalul decât să-l doboare“. O descriere postată pe mai multe site-uri, atribuită unui fost vânător cu arcul american susţine aceeaşi idee.

„Eram cu alţi trei vânători când o căprioară a alergat prin faţa noastră. Unul dintre noi a tras. (...) Am văzut toţi cum săgeata înfiptă ieşea pe partea cealaltă a gâtului când a luat-o la fugă. (...) Am dat de mai multe bălţi de sânge cu urme ale genunchilor animalului alături, semn că se oprise să se odihnească şi să sângereze în soare. Într-un final am găsit-o. Era pe moarte. Stătea îngenuncheată. (...) Dar cumva căprioara s-a ridicat. Împiedicându-se orbeşte către tufişuri a reuşit să ajungă la marginea platoului şi să dispară. (...) N-am mai găsit-o. Căprioara pe care am văzut-o murind mi-a rămas întipărită în minte. Am hotărât să nu mai trag niciodată cu săgeata în vreo fiinţă vie.“