Valsul vienez îmbrăţişat de la răsărit la apus de apele Dunării. Eseul elevei Rianna Cojocaru

În fiecare zi spun alte şi alte poveşti, presupunând că nu există timpul necesar să mai vorbesc despre tot ce am văzut de când sunt pe Pământ sau că mai există oameni pe această planetă care nu le cunosc. De aceea, având şansa să fac acest lucru, nu vreau să o irosesc.

Totul a început în era glaciară când eram doar un golf, iar, după ceva timp, m-am transformat într-o lagună şi, încet-încet, am devenit tot mai mare, iar în acest moment am 2870 km lungime şi străbat zece ţări pe care le îndrăgesc nespus: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina.

Eu sunt Dunărea, iar curgerea mea de secole fără popas duce cu sine spre vărsare poveşti triste şi vesele deopotrivă, deoarece fără cele dintâi oamenii nu ar şti să preţuiască momentele frumoase ale existenţei.

Una dintre poveştile pe care aş vrea să o cunoaşteţi, dragii mei, este legată de Primul Război Mondial, în România anului 1916. Imi amintesc că românii erau nevoiţi să apere frontul Transilvaniei...şi că au pierdut în acel an o treime din ţara lor... Dacă priveşti atent, undele mele încă reflectă imaginea soldaţilor care şi-au dat viaţa pentru ţara lor sau pentru a-şi ajuta aliaţii.

Acum spiritele lor fac parte din acest loc, iar urmaşii lor revin aici pentru întâlniri emoţionante peste generaţii, peste timp- copiii, cei mai receptivi la perceperea entităţilor devenite doar spirite, i-au făcut pe adulţi să suspine, descriind chipuri pe care nu le cunoscuseră, reproducând cuvinte şi gesturi. Si apele mele se contopesc cu lacrimile lor, iar eu le duc departe suferinţa, spunând lumii întregi despre eroism şi sacrificiu în numele unor idealuri.

V-aş mai istorisi multe despre terminarea celui de-al Doilea Război Mondial- perioadă în care m-am bucurat de prezenţa familiilor care ieşeau la picnic pa malurile mele şi ale căror copii făceau bărcuţe de hârtie pe care eu le purtam departe, fericită de râsetele lor zglobii, despre ceremonii organizate în apropiere doar pentru ca eu să pot fi invitata de onoare sau despre cum am asistat la miracolul naşterii unui copil, prin anii ’70, în Germania.

De atunci, Aisha şi eu am fost nedespărţite, ea venind săptămânal în vizită- întâi cu păpuşile, ulterior cu soţul, apoi a adus copiii şi până la urmă chiar şi nepoţii. Iar ei au continuat să vină la mine şi să-mi presare pe unde flori ca omagiu a celei ce se urcase într-o stea, răsfrângându-şi strălucirea argintie în apa mea tulbure de dor...

Stiu legende despre popoare, cunosc obiceiuri, admir portul tradiţional pe care îl observ păstrat de generaţii, am purtat oameni importanţi ai lumii moderne cărora le-am permis să folosească forţa şi puterea apelor mele în folosul oamenilor.

Le-am oferit tuturor, cu generozitate, din bogăţiile mele, fauna mea fiind apreciată şi exploatată. Uneori, copleşită de diversitatea experienţelor pe care le trăiesc datorită lor, parcă mă încearcă un sentiment de invidie faţă de oameni, fiinţe care au o viaţă atât de scurtă, dar plină de evenimente, însoţiţi de familie şi prieteni pe care se pot baza în momente grele...

De aceea îmi plac oamenii, dar prezenţa deşeurilor pe care unii le deversează cu inconştienţă şi lipsă de respect în apele mele mă întristează peste măsură. Polarea ne afectează în egală măsură pe ei şi pe mine: eu nu voi mai putea valsa prin Europa, iar ei se vor usca de dorul meu şi de sete.

Acestea sunt doar câteva dintre miile de poveşti pe care le am de istorisit, dar sper ca ele să vă fie învăţăminte, transmiţându-vă emoţia şi bucuria mea deopotrivă.

Elev: Cojocaru Rianna Profesor coordonator: Florea Mihaela Colegiul Tehnologic ,,Grigore Cerchez’’, clasa a IX-a D

Amănunte despre proiect găsiți în articolul de mai jos:

„Valsând cu Dunărea prin Europa”. Cum văd copiii locul României în UE