Răsare soarele. Mi-e greu să clipesc. Mă uit la poza cu ea și încerc să uit totul. Tata, ca de obicei, stă lângă mal și privește în gol.

Niciodată nu l-am înțeles. Știu cât de greu e să pierzi pe cineva la care țineai foarte mult pe lumea asta, însă orice rană se poate vindeca cu timpul. De câte ori vedeam Dunărea pe fereastra camerei mele, mă gândeam la ea și la frumusețea ei.

Aveam impresia că acest fluviu mi-a distrus viața și în mintea mea tot ce voiam era să scap de el.

În fiecare seară, îl vedeam pe tata cum pescuia, iar Dunărea îi reflecta chipul lui trist în apa ei cristalină. Observam că dorea să captureze ceva, însă de fiecare dată când prindea un pește îi dădea drumul în apă. Simțeam durerea lui.

Într-o noapte, m-am trezit și l-am văzut cum stătea pe scaunul preferat al mamei cu o sticlă de alcool în mână. M-am săturat să îl văd într-o stare atât de deplorabilă, nostalgic și fără pic de viață. Am decis să mă duc la el.

-De ce trăiești viața așa? De ce nu știi ce înseamnă fericirea? l-am întrebat.

-Îmi pare rău! spunea el melancolic. Nu înțeleg de ce acesta este destinul meu.

M-a strâns la piept și mi-a zis că orice s-ar întampla, el va fi lângă mine. Simțeam o siguranță deplină alături de el. A scos din buzunarul lui o cărticică albastră și foarte veche.

-O citesc în fiecare seară...a spus el, șoptind. Când a plecat, am găsit asta în camera ei, în sertarul în care mi-a spus să nu umblu niciodată, însă focul din pieptul meu nu avea limite. Am zis să nu ți-o arăt până nu împlinești optsprezece ani, dar realizez că dorul tău față de ea crește.

Mă uitam speriat la el, și mi-am îndreptat privirea spre carte. A deschis-o încet. Pe prima pagină era desenată o casă lângă apă, care părea a fi chiar a noastră. Pe a doua pagină erau desenați ea și tata pe faleză, erau fericiți. Următoarea pagină era albă. Tata a închis cartea brusc și cu lacrimi în ochi, mi-a spus să merg la culcare. Nu voiam să plec de lângă el, dar mi-am dat seama că are nevoie de un moment de singurătate.

Răsare soarele.Mi-e greu să clipesc. Mă uit la poza cu ea și încerc să uit totul. Nu mi-am putut lua gândul de la întamplarea de aseară. Eram indignat despre ce putea să mai fie desenat. Am intrat în camera ei și am umblat prin toate dulapurile. Nu înțeleg de ce avea atât de multe poze și desene cu Dunărea.

De ce era atât de atașată doar de un fluviu care nu avea nimic special? Când am trântit ușa dulapului din colțul camerei, a căzut un tablou, pe care ,de asemenea, era ilustrată o imagine cu Dunărea. Am rămas șocat când am văzut că în spatele tabloului era o gaură în perete, iar în acea gaură erau mai multe hârtiuțe pe care scriau anumite lucruri bizare, cum ar fi:

„Degeaba mă uit la tine în fiecare seară pentru că nu ești niciodată diferită. Ai ceva special ce îmi place. Simt că mă controlezi. Simt că aș vrea să las totul și să mă arunc în apa ta rece.”

Erau și versuri din cântece care păreau foarte captivante:” Te voi chema când sunt fără putere/ O fac pentru că nu ești aici/Nu pot refuza doar durerea asta/M-au avertizat, dar cred ca e o știre falsă.”

Deodată, intră tata în cameră nervos și țipă la mine.

-Ce cauți aici? Cine te-a lăsat să intri?

Speriat, am ieșit cu o hârtiuță scrisă de ea în mână. M-am așezat pe iarba verde de pe malul Dunării și, cu picioarele în apă, citeam versurile scrise de mai multe ori. Pe cer au apărut nori cenușii. Dunărea se înnegrea și nu mai sclipea ca înainte. Am închis ochii si m-am gândit la amintirile care mă urmareau.

Dintr-o dată, o văd cum iese din apă și se indreptă spre mine. M-am spălat pe față și când mi-am ridicat privirea, a dispărut.

-Vii cu mine să vedem pe unde se plimbă Dunărea? îmi spune tata, care era în spatele meu în tot acest timp.

Am acceptat. Eram plictisit de rutina mea, doream să experimentez ceva nou. Ne-am urcat in mașină, fară să realizez ce urma să se intâmple, cu adevărat. Conducea rapid, dar nu băgam de seamă. Vedeam Dunărea peste tot. Tata imi spunea să mă uit pe fereastră și să admir tot peisajul, nu doar Dunărea. Conducea tot mai tare, însă eu tot cu gândul la Dunăre rămâneam, fără să simt viteza crescând. Mă gândeam la ea.

-Cum te simți, fiule, când vezi Bulgaria? Îți place cum arată Dunărea?

-Nu, dar e ceva special la ea.

Tata a tăcut și a accelerat. Simțeam că merg undeva unde aș vrea să ajung, iar fluviul părea infinită. Treceam prin multe țări ale căror nume nu mi-l aminteam din cauza magiei sale. A oprit mașina pe o coastă. Era deja noapte. Luna se reflecta în apa Dunării.

Era o liniște perfectă. A scos iar din buzunar cărticica aceea și mi-a dat-o să o răsfoiesc. Era totul logic acum. Pe ultima pagină, era scris un titlu mare: “Vals”, și era de desenată o imagine cu doi tineri care dansau pe Dunăre. Nu știam cum să reacționez.

-Am iubit-o foarte mult , dar tot am scăpat-o din brațele mele. Nu i-am oferit libertatea necesară. Am ținut-o ca pe o prizonieră. Când m-am dus în ultima seară la ea, mi-a zis să mă așez și mi-a citit o poveste scrisă de ea, în care mă regăseam.

Era vorba despre o fată care a fost rapită de cineva și a fost ținută în cel mai înalt turn al unui castel. Fata plângea în fiecare seară la fereastra ei și simțea că nu va reuși niciodată să evadeze. Până cand lacrimile s-au transformat într-un râu care se vărsa până la capătul Pământului, formându-se astfel, Dunărea. Mi-a zis că nu mai vrea să fie cea care suferă. A spus că vrea să fie protejată dar în același timp liberă.

-Și ce s-a intâmplat mai departe? am intrebat eu, cu inima în dinți.

-O să vezi cum s-a terminat defapt povestea. De aceea, te-am adus aici. Ține-te bine.

A apăsat pe pedală tare și am căzut în gol. Ce rece era apa Dunării! Simțeam că vârtejuri de apă mă trag în adâncul fluviului. Încet, deveneam unul și același cu acesta. Eram în brațele ei, eram împlinit alături de mama mea. Stelele erau tot mai departe , iar luna se stingea încet-încet...

Răsare soarele. Mi-e greu să clipesc. Mă uit la poza cu ea și încerc să uit totul.

Autor: Grecu Adrian Profesor coordonator: Văduva Cristina Unitatea de învățământ: Colegiul Național “Sfântul Sava” Clasa: a IX - a

Amănunte despre proiect găsiți în articolul de mai jos:

„Valsând cu Dunărea prin Europa”. Cum văd copiii locul României în UE