Publicăm finalul unui material exploziv semnat de cunoscutul justițiar Valerian Stan, fost președinte al Alianței Civice. Primele două părți apărute în EVZ sunt intitulate „Valerian Stan acuză: CEDO, penetrată de rețelele lui Soros și Securitatea lui Ceaușescu. Judecătorii își întemeiază deciziile pe falsuri” și „Valerian Stan expune tentaculele lui Soros de la CEDO. Prima listă a GDS concepută de Gabriel Andreescu a prefigurat Rețeaua Soros din România”.
Judecătorul Péter Paczolay modifică istoria României
”La 19 iulie 2013, președintele Secției, Josep Casadevall, din partea Principatului Andorra, decide comunicarea Cererii Guvernului; anterior, prin Situația de fapt, stabilește (cum ar fi putut altfel?) că Gabriel Andreescu, membru al CPUN, fondator al GDS și acționar Humanitas, a avut calitatea de politician. În 2015, Casadevall pleacă însă, și vine președinte ungurul András Sajó, colegul lui Renate Weber și Gabriel Andreescu din rețeaua lui Soros. În 2017 pleacă și András Sajó (căruia de asemenea m-am adresat cerându-i ca soluționarea dosarului să se facă cu imparțialitate) – iar succesorul maghiar face parte din completul de 3 care îmi declară Cererea ca „vădit nefondată” (!) și în consecință și inadmisibilă (formulă care îmi închide orice cale de atac).
Motivarea? O mare rușine (să mă ierte judecătorii onești ai CEDO). Dacă judecătorii Tribunalului București au avut măcar decența să susțină sec că Andreescu n-a fost politician/ n-a exercitat o poziție oficială (fără să mai recurgă și la vreo altă malversațiune), oamenii lui Soros, și posibil și securiștii lui Ceaușescu, au avut la CEDO cinismul unei fals fabulos. Ei au decis că Andreescu n-a fost ce-a fost pentru că nici CPUN n-a fost ce-a fost de fapt: adică “organul provizoriu al puterii de stat cu atribute legislative” (astfel cum însuși acest organ și-a definit propriul statut prin Comunicatul din 17 februarie 1990, publicat în Monitorul Oficial nr 29 din 17 februarie 1990).
În Cererea către CEDO am făcut precizări foarte clare și în privința statutului CPUN. Succesorul lui András Sajó (Péter Paczolay pre numele său) le-a spus însă celor doi colegi că CPUN a fost, atenție, “organismul care a dizolvat structurile de putere ale regimului comunist”. Eu știam că ungurii au o problemă cu Transilvania, dar acum încă una și cu Revoluția însângerată a românilor? Și chiar așa? Românii, vecinii dragi ai lui Péter Paczolay, au avut halucinații când jumătate de an au văzut aproape zi de zi la televizor cu ochii lor cum CPUN, în interminabile și aprinse ședințe, a dezbătut și votat – ca un veritabil Parlament, chiar dacă provizoriu – nu mai puțin de 68 decrete-legi și 123 de decrete. Sau, apropo, pentru Sajó și Paczolay să fi contat cumva și faptul că, pentru agenda sa, Andreescu face parte din specia extrem de rară a ne-maghiarilor având distincții din partea Guvernului de la Budapesta? ”
Hocus-pocus cu Decizia CEDO ”Apoi, repet, deși Andreescu însuși a recunoscut prin articolul din Ziua implicarea în „privatizarea” (frauduloasă și în interes propriu) a celei mai mari Edituri din România, cei trei judecătorii europeni (ai drepturilor omului, cum să nu) au ratificat oroarea Tribunalului București, în sensul că nu s-ar fi dovedit implicarea membrului CPUN Andreescu în numita “privatizare”. Prin aceasta judecătorii au mers inclusiv împotriva jurisprudenței CEDO care stabilește că în cauzele având ca obiect încălcarea libertății de exprimare Curtea intervine atunci când instanțele naționale rețin o situație de fapt neconformă cu realitatea.
În sfârșit, judecătorii au recurs la falsuri și în privința caracterizărilor pe care i le-am făcut lui Andreescu (ei indică aceste caracterizări exclusiv în franceză, fără a menționa măcar într-un singur caz și corespondentul în română). Deci, constituie un fals patent că l-aș fi numit pe Andreescu “nebun”, „canalie”, „escroc” sau că ar fi “prestat servicii către anumite cancelarii occidentale”. Eu, ca să dau la acest capitol numai acest exemplu, l-am numit pe Andreescu, drept “apucat”, cu sensul de „persoană care se enervează repede” – sens rezultat atât din dicționarul limbii române, dar și din contextul factual descris de articolul meu, iar judecătorii își permit abuzul cinic să-mi atribuie caracterizarea lui Andreescu drept o persoană bolnavă: „nebun„/“maniac”, („fou furieux”).
Și încă ceva, cel mai probabil conștientizând rușinea „operei” lor, la scurt timp oamenii Curții și-o mută într-alt loc decât cel pe care mi-l indicaseră în scris că o pot găsi, adică la https://hudoc.echr.coe.int/sites/fra , link care accesează la rându-i pagina https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22]}. Câteva zile Decizia (publicată la 16/01/2020) s-a aflat acolo, după care a fost pusă mai la dos, așa – cunoaștem tehnica, o folosesc și autoritățile române corupte, nimic nou sub soare. Dacă n-au ezitat ei să falsifice faptele din dosar, nu văd de ce judecătorii n-ar fi făcut și pasul acesta (în facsimil se poate vedea absența documentului).
(Ne)Colaborarea cu Securitatea și alte câteva chestiuni
Propun oricui și un exercițiu de reflecție privind imparțialitatea CEDO, prin compararea modului de soluționare a cauzei mele cu reputația lui Andreescu, cu cel în care Curtea i-a „apărat” acestuia libertatea de exprimare (în ce condiții, am văzut) împotriva lui Pleșu. CEDO a decis că mie bine mi s-a făcut că am fost condamnat, în condițiile în care principala problemă în dosar (de maxim interes public!) a fost implicarea lui Andreescu, în perioada în care a fost membru al organului de stat legislativ, CPUN, în “privatizarea” celei mai mari Edituri românești – situație de fapt pe care nu doar că am probat-o indubitabil, dar care a fost recunoscută, tot indubitabil, de însăși “partea vătămată” (halal!). Dincolo, Andreescu răspândește fără absolut nicio dovadă (recunoscând asta cu subiect și predicat!) suspiciunea că Pleșu a fost securist, iar CEDO îi dă dreptate. Dar apropo de impostură, Andreescu avea probleme cu presupusul securism al lui Pleșu, însă n-a avut nicio problemă să se recăsătorească cu o agentă dovedită a Securității lui Ceaușescu infiltrată sub comunism la Ambasada Olandei (și să mai și ascundă asta timp de peste un deceniu, până când a aflat presa).
Și că veni vorba, în România e de mult banal răul pe care Securitatea l-a făcut țării și oamenilor, și după 1989, inclusiv prin gravele ingerințe în Justiție, în special împotriva celor ce s-au aflat pe lista ei neagră. În ultimii circa 15 ani am mai avut trei procese la CEDO, ce mi-au fost tratate cam în același mod. Spun „cam”, pentru că ceva ca data aceasta mi se pare greu spre imposibil de egalat – și știu ce spun, dat fiind că de aproape 27 de ani, prin natura preocupărilor, activitatea CEDO a constituit pentru mine o temă de top.
În două din cele trei procese, cu mize mari, am avut indicii mai mult decât rezonabile ale intervenției Securității și la acest nivel (voi vorbi cât voi putea mai curând și despre aceasta). Dar, întreb, sunt de mirare atari suspiciuni când, de exemplu, sub Ceaușescu, în patru ani diferiți, Corneliu Bîrsan a avut stagii de studiu în străinătate? Se putea așa ceva fără legături cu Securitatea? Sau judecătorul ce l-a precedat la CEDO, Marin Voicu, cel care, după un scurt mandat la Strasbourg, ajuns judecător, în țară, la instanța supremă, și-a dat instant demisia în momentul în care legea a început să oblige la declarații scrise privind relațiile cu Poliția politică comunistă. Să nu ne fie oare clar și în acest caz pe cine trimisese Securitatea la CEDO? Sau, succesele în cascadă ale Monicăi Macovei la CEDO (unde și ea a avut și are o foarte mare influență) – în zeci de cauze, unele cu mari mize financiare – să se explice numai prin faptul că a fost și este și ea o apropiată a lui George Soros, sau există și detalii inavuabile privind relațiile cu Securitatea, pe care știu că ea nu le-a lămurit public nici azi (despre soțul său, de exemplu, despre sine)? Detalii ce au condus inclusiv la încetarea activității mele la Comitetul Helsinki (ea fiind președintă iar eu lucrând la unul din programele Comitetului, ca și în anii co-președinției Andreescu-Renate); a trebuit să plec la scurt timp după ce spusesem vicepreședintei Manuela Ștefănescu (despre care tocmai aflasem că înainte de 89 “lucrase” și ea la Ambasada SUA) că s-ar cuveni să clarificăm totuși între noi, membrii organizației, chestiunea (ne)colaborării fiecăruia cu Securitatea.
Prin urmare, în întreg contextul descris aici, pot eu să nu ridic o puternică suspiciune cu privire la soluționarea dosarului meu? Valerian Stan”