Valerian Stan, fondator al Comitetului de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) în 1990, fost președinte al Alianței Civice și cunoscut publicist a pierdut recent un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg (CEDO), intentat de acesta după un proces injust din țară cu Gabriel Andreescu, unul dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social (GDS) și pivot principal al Rețelei Soros în România. Într-un articol remis redacției, Valerian Stan arată că procesul de la CEDO a fost influențat de persoane care se pot circumscrie Rețelei extinse Soros și care au falsificat în actele procesului inclusiv istoria României pentru a-l favoriza pe Gabriel Andreescu, membru al organismului politic-legislativ al anului 1990 – Comitetul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) -, acționar Humanitas și, totodată, militant pentru cauzele minorităților sexuale și etnice din România, în special cea maghiară.
Un facsimil publicat aici ne relevă că Andreescu îl plasase și pe Laszlo Tokes în prima celulă de constituire a GDS. Șeful Secției CEDO care a modificat istoria recentă a României pentru Gabriel Andreescu se numește Péter Paczolay și reprezintă Ungaria. Valerian Stan mai arată și că Monica Macovei a avut și are o foarte mare influență la CEDO – „în zeci de cauze, unele cu mari mize financiare” – și se întreabă dacă aceste succese „se explică numai prin faptul că a fost și este și ea o apropiată a lui George Soros, sau există și detalii inavuabile privind relațiile cu Securitatea, pe care știu că ea nu le-a lămurit public nici azi”. Luna trecută, un studiu elaborat de Centrul European pentru Drept și Justiție, citat de presa italiană și EVZ, a demonstrat că aproape un sfert (22 din 100) dintre judecători permanenți care au lucrat la CEDO, între 2009 și 2019, sunt foști oficiali sau colaboratori ai unui număr de șapte ONG-uri din Rețeaua Soros. Prezentăm aici prima din cele trei părți ale materialului exploziv transmis de distinsul analist justițiar.
Valerian Stan: Un coleg supărat foc – Gabriel Andreescu
”Într-una din zilele lui 2003, m-am trezit atacat frontal în presă de Gabriel Andreescu, cu care până atunci mă aflasem, timp de 13 ani, într-o colegialitate tihnită la Alianța Civică și Comitetul Helsinki. Apoi, nu peste mult timp, alt atac. La acesta din urmă încerc un drept la replică dar directorul și cenzorul-șef al revistei Timpul, Liviu Antonesei, mă refuză nemilos. Așa că spun și eu ce am de spus în revista la care colaboram în exil, New York Magazin În exil pentru că din țară, Băcanu și cei de la Academia Cațavencu (înstăpâniți peste ziarul regretatului Rațiu, având ca patron, ca și Andreescu oarecând, pe viitorul deținut Ovidiu Vântu) mă suprimaseră de la România liberă și Cotidianul pe motiv de anti-Sistem. Cel mai recent, în 2017, directorul actual al Cotidianului, Nistorescu, mulți ani fost ziarist în presa ideologică comunistă, mi-a oprit și el colaborarea – pe care o avusesem de asemenea fără vreun onorariu – din cauză că nu l-am ascultat “s-o las mai moale cu Securitatea”.
Peste ceva ani, ajung să polemizez din nou cu fostul coleg. New York Magazin, având și acordul meu imediat, îi publică prompt fiecare replică. La un moment dat, el s-a dedat la un fals grav din biografia mea de sub comunism, dar și la aberații de top, care să mă zugrăvească drept om al regimului (între altele că am depus jurământul militar – pe care, evident, toată lumea îl depunea, inclusiv inchizitorul meu neîndurător).
Prin urmare, pentru că socotisem (ca și azi) că Andreescu nu avea statura să-mi țină mie lecții de etică publică, i-am răspuns cu textul „Cu ce drept, impostorilor?” (poate fi găsit pe web-site-ul meu, pagina Publicistică 2010). Cele ce i le-am spus – cam de la obraz, recunosc – l-au supărat maxim. În treacăt, în ce mă privește, cine nu cunoaște poate să afle în detaliu de pe web-site-ul meu că în cele trei decenii de după 1989 mi-am sacrificat întreg destinul public ca să spun răului pe nume și să mă împotrivesc lui. Așa că am avut și am motive să spun “elitelor intelectuale post-comuniste”, în special celor ce vor să-mi mai și vorbească de sus, că – într-o țară măcinată de o corupție endemică și de atâtea alte rele – ei sunt, și nu eu, cei care, din interese meschine, și-au abandonat în mod rușinos rosturile ce le reveneau în cadrul societății”.
Cu gândirea la cremenal - La Procuratură și la Judecătoria Sectorului 6 ”Supărat, cum spun, fostul coleg mă dă în judecată. Pentru început ratează în penal din cauză că nici el, „marele militant pentru drepturile omului”, și nici avocata sa (Livia Cinteză – o tristă amintire...) nu aflaseră că, în România, procurorii, cu ale lor cătușe, nu se mai ocupau cu reprimarea libertății cuvântului. Așa că face un proces civil. Probez și justific în instanță fiecare frază și cuvânt ce puteau să fie considerate cauzatoare de prejudicii reputației și altor drepturi ale lui Andreescu. Și o fac – atenție! – neavând această obligație, și deci dând satisfacție peste măsură principiului jurisprudenței îndelungate a CEDO: limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba oamenii politici sau de exercitarea unor funcții oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (principiu pe care CEDO l-a indicat ca atare și atunci când aceasta îi apărase anterior (vom vedea și cum) fostului coleg libertatea de exprimare în procesul său cu fostul ministru al Culturii, Andrei Pleșu – Cererea 19452/02).
Principiul în cauză mai spune și că libertatea de exprimare include nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care “ofensează, şochează sau deranjează” (cauza Lingens împotriva Austriei etc). Că atunci când este vorba de presa scrisă și de orice problemă de interes general, comunicarea informațiilor și ideilor libertatea presei include și posibilitatea recurgerii la o anume dozã de exagerare și chiar de provocare (cauza Dalban împotriva României). În considerarea tuturor celor de mai sus, Judecătoria Sectorului 6 îi respinge acțiunea (tânăra judecătoare Ionela-Daniela Munteanu, cu o motivare pe care aș recomanda-o tuturor practicienilor dreptului din acest domeniu – Sentința, și întreg dosarul, poate fi găsită pe pagina de Documente a site-ului meu – www.valerianstan.ro -, la „Procesele intentate de Gabriel Andreescu”)”.
La Tribunalul București ”Instanța modifică soluția de la fond și mă obligă să plătesc fostului coleg echivalentul a 2.300 de euro pentru daune morale. Motivele? Cu privire la fapte, o sfidare cinică a realității. Întâi, zicându-se că Andreescu nu poate fi considerat un om politic sau că ar fi exercitat funcții oficiale care să accepte un grad al criticii mult mai înalt faţă de persoanele obişnuite. Asta deși, cum arătasem în privința faptei pentru ca îl criticasem, în perioada corelativă el fusese membru al CPUN (practic primul Parlament al României de după Revoluție); instanța nu se încurcă cu vreo motivare a felului în care a decis. Apoi, că nu s-ar fi dovedit că acest statut al lui Andreescu ar fi avut vreo legătură cu implicarea sa în procesul de „privatizare” a Editurii Politice în Editura Humanitas.
Dar cum adică nu s-a dovedit când el însuși a recunoscut („Acţionar la Humanitas S.A.”, în ziarul „Ziua” din 22 martie 2007), povestind cum a creat, la începutul anului 1990, în timp ce era membru CPUN, Editura Humanitas SRL, împreună cu colegul de la Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Iar celălalt coleg al său din GDS, Andrei Pleșu, din înalta poziție de ministru al Culturii, a cadorisit Editura tocmai înființată de colegi cu Editura Politică. Și a făcut-o prin acte absolut ilegale – printr-un Ordin nu doar nepublicat în Monitorul Oficial, cum cerea legea, dar și bine ascuns de colegul GDS-ist al lui Andreescu prin dispoziția că „acest document” (Ordinul ilegal) „nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei”. Nepublicarea Ordinului și ascunderea lui obsesivă cred că vorbește oricui, de la sine, despre caracterul ilegal al „privatizării”, în beneficiul celor trei, a celei mai mari Edituri de dinainte de 1990; la Ordin și la incredibila dispoziție aveam să ajung, personal, numai după multe și dificile investigații ziaristice (toate acestea aveam să le arăt detaliat și în Cererea către CEDO)”.
(va urma)