Într-una din cărțile care mi-au fermecat copilăria, scrisă de Gianni Rodari, exista un personaj, un pictor cu un talent prodigios, numit Bananito.

Tot ce picta, devenea realitate. După câteva trăsături de penel, o oală de ciorbă desenată începea să miroasă frumos și devenea numai bună de mâncat. După alte câteva linii, un cățel începea să latre, sărea afară din pânză și se gudura pe lângă artist. Ba, unei mâțe șchioape, Bananito i-a pictat un picior nou, cu care miorlăitoarea se cățăra pe acoperișuri mai abitir decât cu cel avut din născare, înainte de a și-l schilodi.

Aceste secvențe au aprins pentru prima oară în mintea mea de copil licărul ideii despre ce înseamnă forța unui Creator.

Citind ultimul volum de evocări al lui Dan Ciachir, De ce nu iubesc democrații pisicile, apărut la Editura Lumea Credinței, mi-am adus aminte de Bananito. Asemenea pictorului din copilăria mea, Dan Ciachir are harul de a însufleți. De a readuce la viață oameni, scene, întâmplări, epoci…

Temele evocărilor sunt în general cele cu care autorul ne-a obișnuit din volumele precedente, și cu care cititorii Evenimentului zilei sunt familiarizați datorită rubricii pe care Dan Ciachir o ține fără întrerupere în fiecare sâmbătă, iată, de trei ani de zile: trecutul recent, lumea bisericii și a culturii, boema, farmecul Bucureștiului de altădată…

Cu o simplitate și o naturalețe a scriiturii care ascunde multă migală și trudă, Ciachir reușește să creeze un portret plin de viață din câteva linii.

Iată de pildă un crochiu al patriarhului Iustin Moisescu, pe care autorul l-a cunoscut cu prilejul înscăunării lui Antonie Plămădeală ca Mitropolit al Ardealului, în februarie 1982.

„În Biserica Ortodoxă Română se vorbește prea mult”

„A doua zi, în catedrala din Sibiu, l-am văzut pe Patriarhul Iustin de aproape, slujind. Desigur, nu avea îndemânarea ierarhilor proveniți din călugări, însă prin lentilele foarte groase ale ochelarilor răzbătea o privire limpede și intensă, greu de uitat.

„La agapa de la «Împăratul romanilor», scaunul pe care stăteam, la o masă cu alți cinci sau șase scriitori, mă plasa cu spatele la masa mult mai lungă, așezată la numai câțiva metri, ocupată de Patriarh, de ceilalți ierarhi și de ministrul cultelor, Ion Roșianu.

„Începuseră discursurile, multe la număr, care se țin la înscăunările de ierarhi, așa încât mă ocupam – ca și comesenii mei – de gustările din taler.

„Trecuse aproape un ceas, noul mitropolit își rostea cuvântul. Apoi s-a ridicat, ultimul, Patriarhul Iustin – era foarte înalt -, începând prin a spune: «În Biserica Ortodoxă Română se vorbește prea mult», schițând o grimasă.

„Dacă până atunci îl privisem pe Patriarh peste umăr, din clipa aceea mi-am întors scaunul și am început să-l ascult și să-l privesc cu toată atenția și cu tot interesul.

„Alocuțiunea Patriarhului Iustin din 7 februarie 1982 mi-a lăsat o impresie copleșitoare, iar nivelul său nu l-am mai întâlnit la nici un ierarh. Iustin Moisescu nu căuta să placă – era deasupra -, nici să strecoare ceva „subversiv”, care să-l plaseze între „curajoșii” epocii; ar fi fost iarăși contrar firii sale și sub demnitatea sa.

„Ascultându-l, m-am gândit la Nae Ionescu, întrucât patriarhul nu căuta să capteze, ci spunea ceea ce crede – referitor la Biserică, la situația ei.”

Dinu Ianculescu și Buickul său

Iată și câteva fragmente din portretul actorului Dinu Ianculescu:

„Colaborarea cu Dinu Ianculescu a constituit și începutul unei prietenii, deși între mine și actor era o diferență de vârstă de 25 de ani. Dinu Ianculescu avea o voce unică, potențată de o dicție impecabilă și o lectură elevată; o voce pe care o descoperisem la sfârșitul adolescenței, când, întins în pat, în întunericul camerei, îmi plăcea să urmăresc în fiecare sâmbătă seara la televizor Teleenciclopedia, noua emisiune lansată în 1965.

„De aceea, zece ani mai târziu, când am terminat primul documentar din seria Bucureștiul necunoscut, întrebat de redactoarea emisiunii cu cine aș dori să imprim textul, am răspuns fără să clipesc: «Cu Dinu Ianculescu», nefiind convins că voi avea această șansă. Așa încât m-am bucurat când mi s-a spus că el va înregistra comentariul. (…)

„După o lună, ne-am întâlnit în același studio de înregistrare, apoi la Radio, pentru ca, în aprilie, înainte de Paște, Dinu Ianculescu să mă invite la o plimbare cu mașina: tocmai primise permisul de conducere.

„Urcându-mă în automobil, am rămas surprins cât de bine putea să conducă un om care presupuneam că nu pusese mâna pe volan până la 50 de ani. «Prima dată când am condus – mi-a mărturisit – aveam 17 ani. Luam Buickul tatălui meu și urcam cu el pe străzile cele mai înclinate ale Brașovului. Condusul mașinii, ca și înotul, nu se uită.»”

Din tot ceea ce scrie Dan Ciachir, mărturisesc însă că nimic nu mă încântă mai mult decât evocările Bucureștiului de acum câteva zeci de ani, al cărui farmec, deși spre apus, l-am prins și eu.

Zgomotul valurilor la Lido

Iată un fragment elocvent din textul „Grădini și terase”:

„Până în urmă cu două-trei decenii, localurile în aer liber, numeroase în București, se numeau grădini de vară, mai pe scurt – grădini; acolo își dădeau întâlnire oamenii în lunile călduroase, acolo mergeau să ia masa soțul și soția ieșiți pe la 10 seara de la alt gen de grădină: grădina-cinematograf, unde unii spectatori spărgeau semințe din cornet și fumau în voie.

„Terasele erau mult mai puține; unele de lux, precum terasa hotelului „Lido”, unde clienții puteau auzi până târziu în noapte zgomotul valurilor artificiale produse de o instalație interbelică în larga și frumoasa piscină placată cu faianță alb-albastră…

„Terasa «Colonadelor», un patio cochet, cu câteva flori în glastre, greu de imaginat la limita Pieței Universității, era ascunsă între blocuri. Trebuie adăugat că până la începutul anilor 1980, marile restaurante din București, ca și acelea din Cluj, Timișoara, Constanța, închideau la 2.30 dimineața, iar localurile mijlocii în jur de miezul nopții.”

Nu îmi pot repri a plăcerea de a reproduce și un scurt fragment din textul „Plimbări, călătorii, excursii…”:

„În urmă cu 50-60 de ani, Bucureștiul era un oraș amorțit, însă nepoluat – existau pe atunci doar vreo 10.000 de automobile -, curat, îngrijit, înconjurat de locuri de agrement pitorești. Către extremitățile sale, cum ar fi dincolo de capătul tramvaiului 6, unii oameni mai dețineau o sfoară de vie, o mică livadă sau o grădină de zarzavat, în Dămăroaia, Colentina, Dudești sau Giulești-Sârbi. Aceștia își petreceau concediul acasă și se duceau cel mult la ștrand vara. Aceia care locuiau în blocuri sau cămine studențești ori de nefamiliști simțeau nevoia să iasă duminica. Nu aveau multe de ales.

„Scara ieșirilor, a plimbărilor duminicale de atunci, începea cu Cișmigiul – plin de perechi de tineri, de pensionari și de părinți cu cărucioare de copii. Considerat un kitsch când fusese construit în anii ’30, bufetul «Buturuga» din Cișmigiu avea o grădină destul de încăpătoare, bere la halbă și țap, alune, mititei, limonadă…

Picnic cu brânză și roșii la Herăstrău

„De primăvara până în toamnă, plin de lume era duminica și Herăstrăul, unde se făceau traversări și plimbări pe lac cu vaporașul și unde exista o «roată» gen «Ochiul Londrei», mult mai modestă ca dimensiuni, în care copiii adorau să se urce… Aceștia puteau să se fotografieze în automobile miniaturale, la volan, ținând manșa unui aeroplan, tot în miniatură, lângă urși împăiați sau un lup rânjindu-și colții. Fotografi ambulanți, încă particulari, erau pretutindeni în parcuri și chiar în unele restaurante.

„Uneori, publicul de duminică întindea aici, ca la ștrand, masa pe iarbă, temelia picnicului constituind-o brânza și roșiile. La chioșcuri se găsea bere bine fermentată în sticle lungi și grele de jumătate de litru, care costau 3 lei, și sirop amestecat cu sifon – 50 de bani paharul. Apărea uneori și bragagiul ambulant sau vânzătorul care împingea un cărucior cu înghețată…”

De textele lui Dan Ciachir nu te plictisești: te îmbie să revii la ele, iar și iar. Sunt ca o întoarcere în timp. O întoarcere acasă.

Pentru că, asemenea tablourilor lui Bananito, din paginile lui Dan Ciachir țâșnește viața.