Mandatele (de premieri, de preşedinţi), cărora le-am putea spune şi domnii, pentru că deseori lasă în urmă ceva împlinit din cele neîmplinite, se definesc şi prin înverşunarea cu care titularul mandatului urmăreşte transpunerea în viaţă a unui ţel. Pentru aceasta, titularul, ce lasă impresia a se fi născut cu ţelul respectiv în cap, nu-şi precupeţeşte timp, energie, inteligenţă, şi, mai ales, înfruntă orice obstacol, fără a ţine cont de nimeni şi de nimic. S-ar spune, cu un termen lustruit de atîta plimbat pe limbi, că şi-ar da și viaţa pentru împlinirea ţelului respectiv.

Nicolae Ceauşescu şi-a propus la un moment dat să ridice Casa Poporului.

Memorii, documente, presa vremii stau mărturie de uluitoarea îndîrjire cu care Nicolae Ceauşescu a urmărit, împotriva tuturor dificultăţilor, realizarea Casei Poporului.

În primii ani ai regimului Băsescu, urmare a inundaţiilor, s-a dărîmat podul de la Mărăcineni, de peste Buzău, cel care lega Muntenia de Moldova. Ţin minte că din reconstruirea acestui pod, Traian Băsescu şi-a făcut un ţel al vieţii. Şi l-a reconstruit.

De la parvenirea la şefia Guvernului, l-am urmărit pe Dacian Cioloş pentru a vedea ce ţel îl devorează, ce lucru vrea să facă pentru ţara asta, astfel încît, la finele mandatului, numele său să fie legat de lucrul respectiv.

Ştiind că Dacian Cioloş a fost Comisar pentru Agricultură şi că e de meserie agricultor, mi-am zis: Omul ăsta nu va avea somn, odihnă, răgaz pînă nu va face, dacă nu din toată agricultura noastră, atunci măcar dintr-o bucăţică a acesteia, o agricultură modernă, de nivel european.

Au trecut de la preluarea Guvernului de către Dacian Cioloș opt luni deja. Mai e puţin şi Dacian Cioloş îşi va încheia mandatul. Presupunînd că voi fi un istoric în viitor, ce-aş răspunde eu, studiind acest mandat, la întrebarea: Pentru ce s-a bătut pe viaţă şi pe moarte Dacian Cioloş? Pentru modernizarea agriculturii româneşti? Pentru ca măcar trei sferturi din gospodăriile româneşti să aibă W.C.-ul în casă? Pentru începerea unei autostrăzi? Pentru înfiinţarea unei linii de mare viteză? Pentru o şosea, pentru un pod, sau, hai să zicem, pentru un podeţ? Nu s-a bătut pentru nimic din toate acestea.

Mandatul lui Dacian Cioloş se defineşte esenţial prin urmărirea crîncenă, sălbatică, nemiloasă de către premier a celei mai mari escrocherii din istoria postdecembristă: Achiziţionarea de către statul român a Cuminţeniei Pămîntului.

Rar mi-a fost dat să văd nu numai în postdecembrism, dar şi în istoria modernă a României, o mai mare înverşunare a unui conducător pentru realizarea unui proiect care ține mai degrabă de Istoria artei decît de Istorie: Achiziţionarea de către stat a unei opere de artă.

De la început, cînd premierul Dacian Cioloş, acest Candiano Popescu al României lui Klaus Iohannis, s-a aruncat cu toată energia în achiziţionarea Cuminţeniei pămîntului, s-au ridicat voci care i-au atras atenţia că un Guvern nu-şi poate concentra energia unui mandat pentru trecerea unei opere de artă din proprietate privată în proprietatea statului. Pentru că, din punct de vedere cultural, ceea ce-şi propune Dacian Cioloş nu e păstrarea sculpturii în ţară, nu e nici măcar aducerea sculpturii în ţară, ci cumpărarea ei de către statul român de la niște particulari. Care, culmea! sunt români, ba chiar locuiesc în România. Ea, sculptura, e în ţară. Ea, sculptura, e în proprietatea privată a unor români.

În întreaga lume, capodopere ale artei sînt în proprietate privată. Asta şi explică unul dintre cele mai înfloritoare comerţuri: Cel cu opera de artă. Din cînd în cînd, proprietarul închiriază unor muzee, pentru expoziţii naţionale, opera respectivă.

Vizitînd Casa Rubens din Anvers, am remarcat că jumătate din tablourile unei expoziţii amenajate într-una din sălile muzeului purta menţiunea: Închiriat de X.

În toate țările civilizate, proprietarii de opere de artă sunt fericiți să închirieze unei expoziții o operă de artă, deoarece au cu ce se lăuda. Nicăieri în lume, statul nu cheltuie sume uriaşe de bani pentru a cumpăra opere de artă de la privaţi. Pentru că statul nu se ocupă cu arta. Cu arta se ocupă iubitorii de artă.

Statul român face excepţie în lumea de azi. Statul român ţine să cumpere de la un proprietar o operă de artă cu 11 milioane de euro.

Dacă statul român ar cumpăra de la un proprietar un braţ al Dunării ar mai fi de înţeles. S-ar presupune că, intrînd în proprietatea statului, braţul ar fi liber la pescuit pentru toţi românii.

Prin cumpărarea cu 11 milioane de euro, luați de la spitale, de la drumuri, de la lucrări publice, ba chiar și de la Cultură (cîte muzee din România n-ar avea nevoie de bani pentru a se moderniza!), statul român devine proprietarul sculpturii lui Brâncuși.

Ce vrea să facă statul român cu sculptura lui Brâncuși? Potrivit lui Dacian Cioloș, s-o expună într-un muzeu. Și care e interesul public în expunerea într-un muzeu? De a avea sculptura la dispoziția iubitorilor de artă? Păi dacă acesta ar fi interesul, nu e nimic mai simplu decît să se lase sculptura proprietarilor și la un moment dat să fie închiriată de o expoziție răsunătoare pentru care s-ar face publicitate gen Pentru prima dată, Cumințenia Pămîntului la dispoziția publicului. Ar da năvală să vadă sculptura pînă și cei care n-au habar de importanța operei lu Brâncuși.

Sculptura lui Brâncuşi a stat în Muzeul de artă timp de cîteva decenii. În nici un moment nu s-au văzut cozi pentru ca românii s-o poată vedea. În lunile de campanie guvernamentală sculptura a fost expusă la Muzeul Cotroceni. Deşi în România numai despre această sculptură se vorbeşte, în nici o zi nu s-a putut vedea vreo coadă la Muzeul Cotroceni, urmare a patimii bucureştenilor de a vedea sculptura.

Nu vreau să micșorez importanţa sculpturii lui Constantin Brâncuşi. Sunt încredințat că ea merita efortul de a-i convinge pe proprietarii români s-o doneze statului sau s-o vîndă cu o sumă mult mai mică. Ea nu merită însă un efort financiar atît de mare al statului într-o Românie în care nu sunt bani pentru spitale. Ea nu justifică uluitoarea concentrare a energiilor guvernamentale cînd Guvernul are atîtea de făcut pentru viața de fiecare zi a românilor. Da, dacă am fi într-o țară ca Olanda, să-i zicem, unde marile probleme ale vieții cotidiene s-au rezolvat, un capriciu precum cumpărarea unei opere de artă de către stat de un la un proprietar privat ar avea justificare.

Faptul că sculptura va fi în proprietatea unor particulari şi nu a statului nu dă insomnii nici unui român. Cu excepţia lui Dacian Cioloş, fireşte.

Pentru a ascunde contractul iresponsabil prin care statul român va trebui să dea unor persoane private din România nu mai puţin de 11 milioane de euro, Dacian Cioloş a pus la cale o altă dandana: Subscripţia publică pentru suma de 6 milioane de euro.

De la început, campania a fost un fiasco. Oamenii normali n-au înţeles de ce trebuie să dea bani din munca lor, bani cu care și-ar putea hrăni familia, pentru a îmbogăți peste noapte alți cîțiva români. Apropo. Proprietarii sculpturii, cei care vor beneficia pe de a moacă de suma de 11 milioane de euro, au dat ceva în cadrul subscripției? N-ar fi fost normal ca, văzînd cum li se cere românilor, concetățenilor lor, să dea bani pentru sculptură, ei să anunțe în cadrul subscripției că renunță la măcar o mie de euro din suma pe care ar trebui s-o încaseze. Nu de alta, dar din banii scoși din buzunare de concetățenii lor, respectivii vor primi 11 milioane de euro. Era atît de greu să dea o mie de euro din cele 11 milioane?

Mașinăria de propagandă a lui Dacian Cioloș le spune românilor că sunt buni români dacă dau bani pentru ca statul să cumpere sculptura. Dar proprietarii nu sunt buni români? Lor de ce nu le cere Dacian Cioloș să contribuie?

Dacian Cioloş n-a dat înapoi. Ars de ţelul cumpărării statuii, el a transformat trecerea statuii din proprietate privată în proprietatea statului în obiectivul crucial al mandatului său. Pînă în 16 august 2016, din cele 6 milioane de euro abia dacă s-au strîns peste o jumătate de milion de euro. Un altul ar fi renunţat. Nu însă şi Dacian Cioloş.

Recent, el a declarat: „Continuă colectările, procesul de subscripţie publică încă nu este finalizat şi vom intensifica activitatae. Avem cîteva acţiuni prevăzute pentru perioada imediat următoare. Există un secretar de stat la Ministerul Culturii care se ocupă doar de acest domeniu şi care are în spate un calendar de acţiuni”.

Cum adică, românii plătesc un secretar de stat ca să se ocupe doar de subscripţie? S-au terminat toate problemele Culturii şi-a rămas doar cumpărarea operei lui Brâncuşi?

Celor care mai că şi-au dat viaţa pentru îndeplinirea unui ţel li s-au găsit explicaţii. În cazul Nicolae Ceauşescu s-a găsit explicaţia în megalomania Conducătorului. Cum se explică ambiţia lui Dacian Cioloş? Printr-o pasiune bolnăvicioasă pentru artă? Sunt cazuri în Istorie cînd oamenii bogaţi au sărăcit din cauza patimei lor pentru cai sau pentru femei. E atît de îndrăgostit Dacian Cioloș de artă încît să riște totul pentru ca opera lui Brâncuși să ajungă în proprietatea statului? Dacian Cioloş nu e nici măcar din Tîrgu-Jiu ca să crezi că s-a născut cu Masa Tăcerii în faţa ochilor.

Înverşunarea cu care Dacian Cioloş urmăreşte cumpărarea Cuminţeniei Pămîntului nu trebuie căutată în fericirea de a vedea opera în proprietatea statului. Înverşunarea asta îşi are explicaţia în nevoia de a scoate de la Buget 11 miloane de euro şi a-i da cuiva. Nu cred că proprietarilor, despre care nici măcar nu ştim dacă există, pentru că nu i-am văzut apăruţi în public pentru a ne explica de ce nu donează opera statului. Banii aceştia – 11 milioane, pentru că acesta e contractul şi aceasta e suma pe care o va plăti statului merg în buzunarele cuiva. Numai că acești bani sunt luați prin taxe și impozite de la unii și dați altora.

Dacă mai aveam vreo îndoială asupra acestei uriaşe escrocherii, Ordonanţa de Urgenţă privind Fondul cinematografic m-a convins. Potrivit acestei Ordonanţe, ca urmare a unei taxe pe care o vor plăti televiziunile și companiile de Internet, o sumă uriaşă de bani se va strînge în aşa-zisul Fond cinematografic.

La ce serveşte acest Fond? La finanţarea de către stat a producţiei de film. Asta deoarece în România realizarea unu film e subvenționată de stat. E singurul domeniu în care creatorul poate cheltui cîți bani vrea, deoarece statul îi dă, fără să se întrebe cum îi cheltuiește creatorul.

Pînă la venirea lui Dacian Cioloș în fruntea Guvernului banii din Fondul cinematografic mergeau la o grupare, căreia îi putem spune chiar gașcă. O altă gașcă însă era ținută pe dinafară. După venirea lui Dacian Cioloș, unul dintre politicienii devastați de patima imaginii, gașca aceasta a făcut presiuni uriașe ca să pună ea mîna pe bani. Încercarea de a-i da noii găști parale, luînd de la cealaltă gașcă a stîrnit un mare scandal.

Și atunci Dacian Cioloș a găsit soluția: Sporirea banilor din Fondul cinematografic astfel încît să aibă ambele găști.

Acești bani nu sunt dați de Dacian Cioloș din propriul buzunar. Acești bani sunt luați de la cetățeni, deoarece companiile de Internet, ca să poată plăti taxa pusă de Ordonanță, vor mări tarifele.

Ca şi în cazul Cuminţeniei Pămîntului, Dacian Cioloș ia cu japca de la unii și dă altora. Dacian Cioloş e un Robin Hood. Ia de la unii şi dă la alţii. Un Robin Hood al grupurilor de interese dubioase!