Războiul din Ucraina a demonstrat - cel puțin în primii doi ani - că membrii europeni ai Alianței Nord-Atlantice nu sunt în măsură să gestioneze singuri o criză de anvergură în vecinătate, respectiv în ceea ce am putea numi sfera lor de competență. Nu cred că Moscova s-ar fi aventurat în Ucraina, dacă ,,binomul’’ compus din partea continentală a NATO și Uniunea Europeană ar fi avut o structură militară unitară și suficient de solidă, pentru a descuraja un atac convențional din est.
Abia acum, responsabilii politici europeni au înțeles că forța militară și coeziunea politică sunt esențiale pentru viitorul țărilor lor. Au înțeles, de asemenea, că înlocuind postura de frate mai mic și neajutorat al Americii cu cea de independență pe segmentul militar-defensiv devine o necesitate obiectivă. Mai mult, este o condiție a existenței jumătății vestice a continentului. Un exemplu care evidențiază metamorfoza gândirii europenilor: în urmă cu 3-4 ani era de neînchipuit ca statele NATO să transfere armament către un protagonist al unui conflict din Europa, dar din afara Alianței.
Acum face parte din normalitate. Metamorfoza continuă cu domnul Macron în rolul principal. Poate-i lipsesc multe chiriașului de la Elysèe, dar intuiție are…
S-a găsit vinovatul. Este Bill Clinton…
În 1993, a avut loc la Washington un eveniment care și-a pus amprenta vreme de 30 de ani asupra politicii de înarmare și chiar a politicii externe a Statelor Unite. Bill Clinton era de câteva luni la Casa Albă când, mânat de un sumbru entuziasm, i-a ordonat lui William Perry, șeful Pentagonului, să-i reunească pe cei mai importanți reprezentanți ai complexului militar-industrial american.
Acesta le-a transmis, din partea președintelui, că urmează o reducere a cheltuielilor pentru apărare. Războiul Rece se încheiase, ca de altfel și procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice. Succesorul Imperiului Răului, Federația Rusă - cu un șovăielnic și mereu ,,magnetizat’’ Boris Elțîn în frunte - nu mai reprezenta o amenințare. Nici pentru America, nici pentru Europa, nici pentru nimeni.
Era timpul ca producătorii americani de armament - beneficiari ai fondurilor guvernamentale pentru cercetare, inovație, investiții precum și furnizori permanenți ai Pentagonului - să se gândească la fuziuni și să-și reducă activitatea productivă. Rezultatul: în câțiva ani, din 50 au mai rămas cinci mari beneficiari ai comenzilor administrației. Este vorba de Raytheon, Lockheed Martin, Boeing, Northrop Grumman și General Dynamics - care astăzi domină complexul menționat mai sus.
America face…
Reducându-se numărul marilor producători de tehnică militară, piața s-a împărțit ,,frățește’’ între cei rămași în joc, dar a scăzut nivelul concurenței și, în paralel, capacitatea inovativă. Producția și cercetarea s-au concentrat pe marile proiecte care generau contracte de lungă durată, de genul programului F-35 - al cărui beneficiar vom fi și noi, românii - cu un cost total de peste 1500 miliarde dolari din faza de cercetare la produsul final. Componentele periferice pentru acest gen de proiecte sunt achiziționate de la subcontractori care nu sunt interesați de cercetare sau lansarea unor programe de inovație.
Extinderea rapidă a proiecției de putere a Chinei și în subsidiar, conflictul din Ucraina, au schimbat întreaga matrice de apărare a Washingtonului înclusiv la nivel de doctrină.
În noile condiții, Pentagonul procedează în sens invers față de fatidicul an 1993 și inițiativa lui Bill Clinton, încercând - cu consultanți aparținând unor think tank-uri specializate - să pună în aplicare un program de integrare și fuziune al societăților de mici dimensiuni încurajând inovația și cercetarea. Un număr de contracte sunt destinate direct acestora cu condiția respectării regulilor impuse de administrația centrală. Dar lucrurile se mișcă cu dificultate, inerția birocratică se simte la tot pasul - inclusiv lobby-ul celor ,,cinci surori’’ - iar timpul, cum spuneam în articolul de săptămâna trecută citând un clasic român, nu mai are răbdare. Peste toate însă, se observă dinamismul unei societăți care, în cei peste 80 de ani de la primul proces generalizat de înarmare, și-a menținut primatul mondial pe acest segment.
…iar Europa se face
Dacă facem o comparație cu membrii europeni ai NATO priviți în ansamblu, America stă bine la capitolul industrie de apărare și s-a repliat relativ repede în condițiile amenințărilor din epoca actuală. Analizând evoluția producției de armament european în ultimii 30 de ani, observăm că sfârșitul Războiului Rece s-a suprapus peste un proces început anterior și continuat în deceniile care au urmat.
Este vorba de reducerea ponderii industriei în cadrul economiilor naționale sau altfel spus, dezindustrializarea. Aceasta a influențat negativ investițiile guvernamentale în industria de război iar societățile și grupurile industriale private s-au orientat spre exporturi facile, către beneficiari tradiționali mai puțin interesați de nivelul tehnologic al produselor importate.
Urmarea: capacitățile militare scoase din uz nu au fost înlocuite. Un exemplu: în 1990, marina militară a statelor europene membre NATO avea în dotare 208 nave mari de luptă și 127 de submarine. În 2021, ,,forțele’’ în acest domeniu s-au redus la ceva mai mult de jumătate: 116 de nave și 65 de submarine gata de luptă. Aceasta, în condițiile în care numărul membrilor NATO a crescut.
Pericolul din vorbele lui Medvedev. Concluzii
Textul de astăzi este o continuare, în sens tematic, a articolului de săptămâna trecută. În esență, este o încercare de a atenționa factorul politic european că nici măcar nu am ajuns la ,,sfârșitul începutului’’ - cum ar fi spus W. Churchill - în ceea ce privește apărarea noastră în fața celorlalți, europeni și ei. Dmitri Medvedev afirma, la jumătatea lunii aprilie, în deschiderea unei competiții sportive, că ,,frontierele strategice ale Rusiei - așa cum se întâmplă cu granițele marilor puteri - sunt mai extinse decât cele geografice. Acestea din urmă sunt linii de demarcație recunoscute de dreptul internațional.
Cele stragegice sunt dincolo de dimensiunile fizice ale statelor și depind direct de gradul extinderii puterii lor politice. Ele se pierd sau se câștigă. Franța, datorită ignoranței sale geopolitice își pierde influența în Sahel’’. Dar Rusia vine din urmă, am adăuga noi. Chiar și în Sahel. Discursul lui Medvedev - am prezentat mai sus doar o mică parte - ar putea fi o completare a doctrinei militare a Rusiei adăugându-i acesteia o componentă ofensivă, amenințătoare chiar, la 360°.
Iar Medvedev nu vorbește când nu primește ordin. Acest discurs nu face parte din seria intervențiilor cu care ne-a obișnuit vicepreședintele Consiliului de securitate al Rusiei. Este elaborat și probabil aprobat ,,de sus’’, aspecte care-i conferă un grad ridicat de periculozitate. În primele fraze, Medvedev s-a referit la modul cum au ocupat rușii Parisul, în martie 1814…ca să-l salveze.