Unirea, visul milenar, cum s-a tradus în plan economic? Oare care a fost costul economic al Marii Uniri și care e probabilitatea să se realizeze azi Unirea cu Republica Moldova?
Unirea ca orice acțiune politică, națională, a trecut, vorba lui Marx „și prin stomac”. Costurile Marii Uniri sunt ceva despre care nu s-a prea vorbit, pentru că imediat ar fi răsărit naționaliștii de serviciu să te eticheteze ca trădător de țară dacă ridicai problema.
Unirea din 1918 - costuri economice, premise naționale și de mentalități
România Mare s-a realizat ca o minune la 1918 și a fost recunoscută (cu excepția Unirii Basarabiei, lăsată pe seama unei ulterioare înțelegeri româno-sovietice) de conclavul Păcii de la Paris în 1919-1920. Dar cât ne-a costat? Istoricii economici au arătat că, înainte de Primul Război Mondial în 1913 (Războiul a început în 1914, România a intrat în 1916) leul românesc în aur era la paritate cu francul francez și cel elvețian. Un dolar american, la cotația oficială ar fi fost cam cinci lei la nivelul lui 1913.
În 1920, leul s-a depreciat de circa 40 de ori, în raport cu valoarea din 1913. Evident de vină au fost războiul, ocupația Puterilor Centrale. Dar România a crescut ca populație și ca teritoriu, deci potențial de refacere exista. A mai fost ceva. România spera la o cotă din reparațiile de război, dar Planurile Dawes și Young de iertare a Germaniei și faptul că primisem teritorii cu industrie, căi ferate, alte elemente economice, resurse mai ales, au lăsat România fără compensații.
A mai fost ceva. Elita culturală, educațională a Vechiului Regat dar și a regiunilor istorice unite la 1918 construiseră mental spiritul Unirii. Așadar, în ciuda sărăciei, spiritul de unire predomina. Bineînțeles că au fost și clinciuri, dacă Ardealul și Banatul au intrat în hora de la București, basarabenii și bucovinenii au cam rămas de căruță. Dobrogenii cu 40 de ani înainte de Marea Unire se uniseră cu România la 1878 și reușiseră pe la 1895-1898 să aibă locuri în Parlamentul de la București.
Unirea cu Republica Moldova
Unirea cu Republica Moldova nu a fost dorită de Guvernul de la București în 1991, în mod clar. Membrii Parlamentului de la Chișinău de atunci o afirmă cu hotărâre și azi. Acum o lună, participând cu o comunicare la al 45-lea Congres al American Romanian Academy of Arts and Sciences, al cărei membru corespondent am onoarea să fiu de 6 ani, am avut ocazia să discut cu un distins profesor universitar doctor, matematician de top, domnul Dumitru Todoroi, membru în primul Parlament de la Chișinău care a spus clar că de la București nu s-a vrut atunci Unirea.
Evident, statalitatea Republicii Moldova, frica politicienilor de la Chișinău și București că își vor pierde scaunul în favoarea celorlalți vor face ca și în perioada interbelică destul de grea integrarea de după ipotetica Unire. România a trebuit să armonizeze sistemele austriac, ungar, rusesc, otoman în crearea României Mari.
În plus, acum nu mai avem mentalitatea de Unire. Timp de 35 de ani am fost prea puțini cei care am spus că Unirea trebuie să fie un ideal întreținut de ambele părți. Nici noi nici moldovenii de peste Prut nu prea facem pași. Moldova de la noi, de dincoace de Prut este săracă în infrastructură în ultimii 35 de ani, situația fiind complicată.
Lecția RDG absorbite în RFG
Las la urmă, o altă amintire dragă mie. Acum 23 de ani, participam la săpăturile arheologice de la Histria. Acolo i-am cunoscut pe extraordinarii profesori, care azi sunt în altă dimensiune, Alexandru Avram și Alexandru Suceveanu. La Școala Histriei, un testament cultural al marelui Vasile Pârvan, am avut ocazia să cunosc un arheolog german, Konrad Zimmerman. Provenea din celebrul oraș hanseatic Rostock, înainte de 1989, în RDG. Konrad Zimmerman venea la Histria încă de dinaite de 1989, conducând o Dacia, fabricată la Mioveni (acum 23 de ani conducea un Rover 25) de care era foarte mândru fiindcă așteptase doar trei ani și nu cinci pentru o Lada, care era mașina de top în Blocul Socialist.
Profesorul Zimmerman ne-a ținut, în jurul focului de tabără o lecție legată de momentul unificării. Marca RDG echivala cu 60 de phennigi RFG. Cancelarul Helmuth Kohl a promis ca foștii cetățeni RDG să schimbe la paritate de 1:1 mărcile est germane cu mărci vest-germane.
Un mare efort economic
Efortul economic a fost uriaș, RFG a stagnat economic, fiindcă în RDG s-a închis cam tot, iar RDG avea industria cea mai avansată din Blocul de Est, după cea a URSS. Șomajul a fost imens, nu e de mirare că azi în fosta Germanie de Est, landurile au comuniștii (cu nume schimbat) în guvernarea locală. Mulți est-germani au plecat în Polonia, campioana atragerii fondurilor UE, de 20 de ani de când a aderat la UE. Azi, Germania de Est a fost și este o barieră contra extremiștilor de dreapta de la AfD.
Așadar, când ne gândim la Unire, eu zic că trebuie să citim exemplul est-german din octombrie 1990. Să vedem cum au reușit ei acum 34 de ani. Altfel, declarativ ne vom bate decenii la rând cu cărămida în piept și vom aștepta să adere Moldova de peste Prut la UE...
Sursa foto: Arhivă