În această reîncarnare legăturile între Horia Alexandrescu, Ceainăria librăriei Verona-Cărturești, Alfred de Musset, Moliere, piesa Mizantropul, Comedia franceză și persoana mea sunt aparent imposibile.

Cronică mondenă

Horia Tabacu

Une soirée perdue

 

În această reîncarnare legăturile între Horia Alexandrescu, Ceainăria librăriei Verona-Cărturești, Alfred de Musset, Moliere, piesa Mizantropul, Comedia franceză și persoana mea sunt aparent imposibile. Cu toate acestea o apropiere există.

Cu câteva zile în urmă am fost invitat de Horia Alexandrescu la lansarea cărții sale „Centenarul Olimpismului Românesc”. Evenimentul avea loc la Ceainăria librăriei Cărturești-Verona, undeva prin centrul Capitalei, lângă cinematograful Patria. Era spre seara unui început de weekend și vremea se stricase deja, amintindu-ne, cam brusc că ne ducem spre alt anotimp mai frumos colorat, aglomerat și incomod , de multe ori.

În adolescența mea colțul acela de București, unde avea loc lansarea cărții, era un mare lux. Blocurile constituiau pentru majoritatea românilor și pentru puținii, care aveau ocazia să le vadă din preajmă, aproape niște palate a căror  valoare sporea în mister și prin aspectul celor care intrau sau ieșeau din ele. Niște rârâiți intelectuali, de obicei în vârstă, cu haine puțin ponosite dar de calitate, plini de bijuterii, pălării, fulare și umbrele ciudate, oameni care exploataseră  muncitorii și mai ales țăranii  din România și  mai există astăzi doar prin niște nepoți de departe care se mai luptă, prin tribunale să le recâștige apartamentele confiscate de comuniști.

Tot atunci prin zona respectivă serile erau dominate de cinematograful Patria, unde aveau loc majoritatea premierelor și barul de noapte Melody, un restaurant de lux transformat într-o scenă politică nocturnă, unde se făceau și se desfăceau multe.

Pentru că atunci când sunt invitat undeva vin mult mau devreme, de teamă să nu întârziu, am stat destul de mult în fața librăriei și am căscat gura. Toate blocurile acelea au bulină, barul și cinematograful par să nu mai existe, mobilierul stradal arată ca în orașele bombardate acum în  Ucraina sau ca la Cernobâl, în zilele când se comemorează explozia și mai vedem imagini de acolo. În apropiere se găsește și Librăria „Adevărul” ,aflată mult mai în mizerie decât tot ce se află în jur , la vedea căreia nu poți să nu te întristezi pentru că un paradis “livresc” de unde au pornit sute de mii de volume de lux, ce mai decorează și în prezent atâtea sufragerii bogate, a dispărut peste noapte.

Dar, pe măsură ce se apropia ora lansării toate aceste gânduri anacronice , care mă bântuiau au început să se spulbere și la un moment dat s-au transformat în tristețe, de-a binelea.

În librărie intrau pe rând Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Cristian Gațu, Cristian Țopescu, Gabriela Szabo, Violeta Beclea și multe alte vedete, pe care nu le văzusem niciodată în realitate.

Ce plictisitor va fi, mă gândeam cu experiența atâtor lansări de cărți, unde cei prezenți își mulțumesc unul altuia și toți unor sponsori, unde lumea vine din obligație și rar din prietenie, unde nimeni nu a citit volumul și toți îl laudă. Mai ales și că o parte dintre vedetele acelea, pe care le vedeam pentru prima oară mergeau cam șontorogit și se comportau tot așa. Ceea ce mi-a lăsat un gust amar, eu trăind tot timpul în cap cu imaginea lor de pe podium.

Nici când l-am văzut prin librărie pe Eugen Simion (l-am avut profesor în anul IV) nu m-am înviorat. Doar când am observant că intră la Horia Alexandrescu și nu doar să salute ci și să stea,  m-am trezit din toate prostiile, care-mi trecuseră prin cap.

Deja era “o nuntă cu general” și am mai observant ceva. Majoritatea persoanelor din Ceainărie erau vedete cu milioane de fani. Cu siguranță, peste tot unde merg ei sunt în centrul atenției și se simt stingheri, nu le mai place. Aici,  “la Horia Alexandrescu” erau între ei pentru că nu-i mai privea nimeni cu insistență, numărul persoanelor mai puţin cunoscute, sau de loc fiind cu mult mai mic decât cel al celebrităţilor.

 

A început prezentarea cărții și am aflat povestea lui Evanghelie Zappa, cetățean român care a propus și a finanțat reluarea organizării Jocurilor Olimpice moderne în Grecia. Apoi, într-un capitol dedicat românilor care au făcut parte din Comitetul Internațional ni s-a povestit despre George Ghe. Bibescu și George Plagino, personalități care au marcat începuturile olimpismului românesc

Eugen Simion a spus că  Zappa  a jucat un rol și în viața Academiei Române. „Un grec bogat, care a avut această nebunie frumoasă în capul lui, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, și când a apărut Academia Română, în 1866, deci acum aproape 150 de ani, a putut apărea și datorită lui Evanghelie Zappa. Bănuțul dat de el a constituit un fond important care a pus pe roate această instituție, care a fost, după părerea mea, una dintre cele mai importante și mai inteligente pe care românii le-au creat. Despre acest om de afaceri mi-a atras atenția mai demult Horia Alexandrescu, prin emisiunile pe care le-a făcut și pe care le-am urmărit cu multă plăcere și acum prin această carte. Am citit-o cu mare plăcere, iar cel mai mult m-a interesat să aflu date noi despre acest Evanghelie Zappa, dar și lucruri pe care nu le știam despre începuturile mișcării olimpice din România”.

S-a vorbit mult de la prezidiu și pe bisericuțe. Cei aproape 50 de ani de gazetărie sportivă, ai lui Horia Alexandrescu erau comentați de eroii din articolele și cărțile lui și, bineînțeles de către cel care-i strânsese pe toți acolo. Fiecare dintre campionii prezenți mi s-a părut deosebit de serios, aceasta fiind cu siguranță o condiție a performanțelor pe care le-a obținut. Toți împreună degajau multă emoție, ca și cum într-un spațiu restrâns s-ar fi reunit niște eminențe cenușii care emană ceva special.

Marele poet francez Alfred de Musset s-a dus într-o seară, prin anul 1840 la teatru, unde se juca Moliere, Mizantropul, a 16-a piesă a marelui scriitor care este considerată și capodopera sa. În cei aproape 200 de ani , care trecuseră de la premiera sa piesa Mizantropul nu se prea bucurase de aprecierile criticilor și ale spectatorilor. În sală erau puțini spectatori și Alfred de Musset a scris o poezie celebră numită „Une soirée perdue”  în care încerca să atragă atenția asupra unei capodopere. Câțiva ani mai târziu piesa a fost reluată pe scena Comediei franceze și s-a jucat de 1367 de ori doar până în anul 1932

 

 

 

 

 

 

 

« Le Misanthrope fut représenté pour la première fois, sur la scène de Palais-Royal par Molière et sa troupe, le 04 juin 1666. C’était la seizième pièce de Molière. L’accueil du public fut, paraît-il, assez froid, et le succès, selon l’abbé du Bos, « ne se dessina qu’après huit ou dix représentations ». (…) Le Misanthrope fut néanmoins donné 34 fois en 1666, ce qui pour l’époque, est honorable ; par contre, dans les années suivantes, jusqu’à la mort de Molière, il ne fut voué que 25 fois. Il semble donc bien qu’en dépit de l’accueil élogieux dont la pièce avait été l’objet de la part de gens éclairés, le grand public ait boudé le Misanthrope. (…) A l’époque de Musset, le Misanthrope ne faisait pas recette, si l’on en juge par le début d’Une soirée perdue :

J’étais seul, l’autre soir, au Théâtre Français,

Ou presque seul. L’auteur n’avait pas grand succès :

Ce n’était que Molière…

On donnait ce soir là le Misanthrope !

Reconnu néanmoins comme le chef-d’œuvre de Molière, le Misanthrope a eu à la Comédie Française, de 1860 à 1932, 1367 représentations, distancé seulement par Tartuffe et l’Avare. »