Unde greșesc adepții lui Antonescu? Ceaușescu a permis la limită apariția unui cult pentru mareșalul Antonescu pentru că dictatorii lucrează cu jumătăți de măsură.

Și totuși, oricâte analize civile și militare am vedea, un lucru este cert pentru mine cel puțin: actul de la 23 august, deși imperfect și cu multe urmări nedorite a fost singura soluție viabilă la acel moment.

Adepții lui Antonescu: teza armistițiului

Adepții lui Antonescu au dreptate până la un punct. Antonescu voia și el armistițiul, dar eu consider că nu credea în el. Era militar iar la armistițiu un militar fie cade prizonier fie se sinucide. Antonescu prefera moartea în luptă, fără să-i pese ce s-ar fi petrecut cu țara. Adică, fiind om politic auto-asumat, a gândit ca un militar. Pe scurt, ca un dictator al epocii.

Adepții lui Antonescu absolutizează armistițiul. Armistițiul în orice dicționar militar sau politic te-ai uita, este o încetare temporară a armelor, evident, premergătoare unei păci. Armistițiul în viziunea lui Antonescu era doar evitarea unei capitulări necondițonate. Dar oricât s-ar specula pe tema telegramei de la Stockholm, sovieticii n-ar fi tratat cu Antonescu. De ce sovieticii ar fi vrut un armistițiu cu Antonescu? Ar fi fost victoria lor totală, s-ar fi tradus într-o capitulare condiționată.

Adepții lui Antonescu uită ce-ar fi făcut sovieticii în afara zonei neutre de care a vorbit și Maniu la un moment dat. S-a spus că actul de la 23 august a dus la 150 000 prizonieri și la arestări și decapitarea Armatei după 1945. Dar oare având armistițiu cu Antonescu nu se ajungea ca toți ofițerii români să pățească exact ce au pățit polonezii la Katyn? Iar apoi ar fi căzut vina pe germanii în retragere?

Adepții lui Antonescu: teza rezistenței în Ardeal

Adepții lui Antonescu idealizează rezistența în Ardeal. Dar, evident, uită niște lucruri. Iar cei care sunt istorici n-au dreptul să uite, cum nici abuzurile sovietice nu trebuie uitate. A rezista în Carpați însemna Bucureștiul distrus, Iașul distrus, Craiova distrusă... România împărțită. Dar oare în Ardeal cine lupta alături de români? Divizii germane dar și horthystii cu care românii se încăierau la Stalingrad din cauza atrocităților din Ardeal din vara lui 1940.

Cum și-ar fi motivat Antonescu soldații să lupte sau să mănânce lângă horthysti? Antonescienii susțin că Antonescu ridica lui Hitler problema Ardealului de Nord. Oare o mai putea face dacă pleca din București? Antonescu era un fel de Petain la acel moment. Un fel de Mussolini cu Republica de la Salo.

Mai este și o chestiune pe care istoricii militari o ignoră. Bine, o ignoră și civilii, dar la ei ar fi scuzabil. Vorbesc de raidurile aviatice americane. România era angajată într-un război aerian unde n-avea susținere. Adică aviația germană nu putea face față raidurilor ceea ce ar fi distrus și mai mult România.

Aliații spun clar: nimic fără ruși în România!

Mai este un aspect. Veștile dinspre Cairo și Ankara arătau că URSS urma să decidă la București, cu sau fără Antonescu. Ar fi acceptat sovieticii o clasă politică ale cărei opțiuni erau anti-semitismul și anti-sovietismul? Că unii au aplaudat războiul peste Nistru și nu doar antonescienii. Era o competiție și între comuniștii de aici și cei de la Moscova în contextul noii ordini.

Ori, tocmai aici a fost problema, Clasa politică de la București a înțeles să-și dea o șansă alături de comuniști. Întâi să scape de naziști apoi vedeau ei cum evoluau ostilitățile. Adepții lui Antonescu uită deliberat multe aspecte.

Desigur, condițiile de după armistițiul din septembrie 1944, condițiile au fost draconice. Dar oare cum ar fi fost cu Antonescu semnatar? Inamicii lui Antonescu au calculat ce însemna căderea frontului în România. Și mai știau că Stalin va accepta să-și reverse armatele în centrul Europei mai ușor. Rezistența de la Budapesta a fost acerbă dar să nu uităm că românii nu puteau rezista atât.

Nemții mută divizii de pe frontul românesc!

Antonescienii uită: chiar la începutul lui august 1944, divizii germane de pe frontul românesc  (Sud) sunt duse spre Centru și Nord, fiindcă nemții știau că sovieticii vor accelera contraofensiva și de la Leningrad și dinspre Moscova nu doar pe frontul românesc. Așadar, nici nemții nu mai credeau în frontul românesc. Pur și simplu, l-au lăsat aproape singur pe Antonescu. În afară de Odessa, prestația românească din punct de vedere milirar pe Frontul de Est a fost un șir de eșecuri tradus prin multe zeci de mii de morți și prizonieri.

Practic, să fim onești și cinstiți până șa capăt... prin mutarea acelor divizii,  Antonescu însuși a înțeles că pierduse partida. Antonescu a crezut în Hitler mai mult decât au crezut ofițerii lui. Ori cei ce susțin partea lui Antonescu, susțin implicit concepțiile pro-Hitler ale acestuia. Un om politic are datoria să fie patriot, să acționeze nu să asiste cum se sinucide un mareșal eșuat ca om politic. Bine, la ce dotare a avut Armata Română pe Frontul de Est, nici ca militar, Antonescu n-a fost ceea ce a fost făcut să pară de adepții lui.

Așadar, părerea mea este că Actul de la 23 August 1944 a fost o remiză pe tabla de șah a istoriei României.

Sursa foto: Arhivă