Am luat cu amuzament cîntecul formaţiei „Taxi”, din care am aflat ce cred mai mulţi oameni celebri de la noi: anume că Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici.
Vorba Pr. Savatie Baştovoi, bine că L-au găsit, este mai puţin important unde anume. De fapt, El este peste tot, dar asta chiar nu contează faţă de importanţa capitală a faptului că întîlnirea cu Dumnezeu a avut loc. În cheie mondenă, poate fi interesant să vedem că oameni atît de diferiţi, de la Oreste Teodorescu la Mircea Cărtărescu, de la Victor Rebengiuc la Andreea Esca, de la Dan Bittman la Irina Margareta Nistor, de la Dani Oţil la Monica Anghel, cred la fel, că Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici. Ce-o fi rău cu piatra şi spaţiile largi, nu mi-e clar, dar notez că toată această lume crede că Dumnezeu „nu le preferă”. În paranteză fie spus, însăşi ideea că Dumnezeu exprimă preferinţe cam ca un client de agenţie imobiliară mă cam tulbură.
Cu şi mai mare amuzament am notat reacţiile serioase stîrnite de acest cîntecel. M-au binedispus acei comentatori care au întrebat, adică cum, lui Dumnezeu nu-i plac catedralele occidentale? Sînt şi mari, şi nici nu sînt din lemn! Şi nici Pustia? E un spaţiu destul de amplu şi cam sărac în lemn. Adaug eu, că nici templele de la Ierusalim nu erau din lemn şi acolo Dumnezeu sigur era, chiar dacă solistul de la „Taxi” L-a putut visa ori nu şi în acest cadru antic. Şi nici spaţii mici nu prea erau aceste temple – ţinînd, fireşte, cont de standardul de construcţie al timpului. Să răspunzi astfel cîntecului formaţiei „Taxi” înseamnă să îl iei în serios, ceea ce, pentru oricine are o minimă (subliniez, minimă!) cultură teologică, este chiar imposibil. Cîntecul povesteşte visul şi gîndurile stîrnite de acest vis unui băiat care ştie despre arhitectura sacră exact atîta cît poţi afla din revistele pe care le găseşti în avion şi despre smerenie exact atîta cît ne spune DEX-ul. Cîntecul este o simpatică exprimare publică şi de succes a unei ignoranţe, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori. Succesul se explică lesne – superficialitatea visătorului de la „Taxi” este specifică unei vaste majorităţi. Ce crede el, cred cei mai mulţi. Mă grăbesc, imediat, să adaug că nu sîntem în prezenţa uneia dintre feţele agresive şi sfidătoare ale ignoranţei. Dimpotrivă, este faţa ei blîndă, lirică, de bun simţ, respectuoasă. Este ignoranţa care aşteaptă să fie lămurită. Este, adică, acea specie de ignoranţă care ne caracterizează pe cei mai mulţi dintre noi.
Cîntecelul are o muzică modestă şi neinspirată, săltăreaţă cît să-ţi dea senzaţia de „cool miştocar”, iar versurile sînt voit inept-isteţe, aşa cum se practică de ceva vreme în acea muzică românească ce se vrea ceva mai altfel decît vechea muzică uşoară şi se ţine cu totul la distanţă de muzica direct stupidă pe care o putem auzi tot timpul la radio.
Cîntecelul este un protest la adresa proiectului gigantesc al Catedralei Mîntuirii Neamului. În România de azi, proiectul acestei Catedrale este vast antipatizat. Pe unii, îi enervează că e prea mare şi se ia la întrecere cu monstruoasa Casă a Poporului. Pe alţii, îi enervează costul ei. Mulţi sînt enervaţi de faptul că banii pentru ridicarea ei vin de la bugetul public, deşi statul este laic. În fine, mai ştiu şi oameni care sînt revoltaţi de proiect pentru că îi enervează bisericile în general şi Patriarhul în special. Adică, ei sînt progresişti şi simt cum avîntul lor spre progres este ţinut de înapoiaţii care merg la biserici. Ah, ce fericită ar fi o lume fără biserici! – visează ei. Sigur, visul celor de la „Taxi” e diferit. Ei par a visa o lume cu ceva biserici, dar mici şi din lemn, că aşa preferă Dumnezeu.
Nici eu nu sînt un susţinător al acestui proiect, dar nici un militant împotriva lui nu-mi vine să fiu. Nu mi-au plăcut niciodată cauzele care fac unanimitate, or antipatizarea Catedralei Mîntuitii Neamului face, deja, unanimitate. Prefer să mă ţin la o parte de asemenea cauze. Mă găsesc în incertitudine în chestiunea Catedralei tocmai pentru că o iau în serios. Şi, anume pentru că iau foarte în serios chestiunea Catedralei, nu pot să iau în serios cînteceul de la „Taxi”.
Admit, însă, că dacă vrem şi vrem neapărat să găsim în cîntecul formaţiei „Taxi” ceva serios şi profund, ceva ce să ne dea de gîndit, o putem face. Tema exprimării slavei către Dumnezeu este extrem de importantă şi pentru credincios şi pentru necredincios. „Taxi” pare a ne spune că lui Dumnezeu îi place lemnul şi locul mic, adică se mulţumeşte cu puţin. Nu-i chiar aşa. În fond, Dumnezeu aşteaptă de la noi să-i închinăm vieţile noastre. Adică, maximum. Adică, totul. În fine, tot ceea ce putem să-I dăm. Dacă Dumnezeu ar fi modestuţ, atunci ego-ul nostru al exploda – ceea ce se şi întîmplă cel mai adesea. Pentru credincios, interesul pentru modalitatea de exprimare a slavei către Dumnezeu este limpede. Este crucial pentru el cum anume îţi poate exprima dragostea faţă de Dumnezeu astfel încît El să înţeleagă exact asta. Pentru necredincioşi (atei sau agnostici), tema este iarăşi extrem de interesantă pentru că aduce, de fapt, în discuţie chestiunea măsurii. În general, ştim cu toţii că trebuie să aflăm justa măsură a lucrurilor, să nu exagerăm, să ne orientăm după linia mediană, să rămînem echilibraţi. Dar acest comandament al înţelepciunii şi, după unii, al fericirii însăşi, se aplică el în toate cazurile? În cazul iubirii, de pildă, e bine să fim ponderaţi? Cum arată o iubire ponderată? Mai este ea iubire? Şi mîine, tot cu taxiul numit smerenie ne vom plimba...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
