Conform unui nou studiu, Muntele Everest este cu 15-50 m mai înalt decât ar fi altfel, deoarece un râu erodează rocile și solul de la baza sa, contribuind la ridicarea sa.
Pierderea de masă terestră în bazinul râului Arun, aflat la 75 km distanță, face ca cel mai înalt vârf din lume să se ridice cu până la 2 mm pe an, au declarat cercetătorii de la University College London (UCL).
„Este un pic ca și cum ai arunca o încărcătură de pe o navă”, a declarat pentru BBC Adam Smith, coautor al studiului. „Nava devine mai ușoară și astfel plutește un pic mai sus. În mod similar, atunci când crusta devine mai ușoară... poate pluti puțin mai sus.”
Presiunea exercitată de coliziunea plăcilor indiană și eurasiatică în urmă cu 40-50 de milioane de ani a format Himalaya, iar tectonica plăcilor rămâne principalul motiv pentru creșterea lor continuă.
Dar rețeaua de râuri Arun este un factor care contribuie la ridicarea munților, a declarat echipa UCL.
Pe măsură ce râul Arun curge prin Himalaya, acesta îndepărtează material - în acest caz, albia râului - din scoarța terestră. Acest lucru reduce forța exercitată asupra mantalei (următorul strat de sub scoarță), făcând ca scoarța subțiată să se îndoaie și să plutească în sus.
Acesta este un efect numit ricoșeu izostatic. Cercetarea, publicată în Nature Geoscience, adaugă că această forță de împingere în sus face ca Everestul și alte vârfuri învecinate, inclusiv al patrulea și al cincilea cel mai înalt vârf din lume, Lhotse și Makalu, să se deplaseze în sus.
Everest, mai înalt
„Muntele Everest și vârfurile învecinate cresc pentru că ricoșeul izostatic le ridică mai repede decât le uzează eroziunea”, a declarat pentru BBC coautorul studiului, Dr. Matthew Fox.
„Îi putem vedea crescând cu aproximativ doi milimetri pe an cu ajutorul instrumentelor GPS, iar acum înțelegem mai bine care este cauza acestei creșteri.”
Unii geologi neimplicați în studiu au declarat că teoria este plauzibilă, dar că există încă multe incertitudini în cercetare. Everest se află la granița dintre China și Nepal, iar partea sa de nord se află pe partea chineză. Râul Arun coboară din Tibet în Nepal și apoi se unește cu alte două râuri pentru a deveni Kosi, care intră apoi în nordul Indiei pentru a se întâlni cu Gangele.
Este un râu cu un conținut foarte ridicat de nămol, având în vedere abrupturile munților prin care curge și forța pe care o are, permițându-i să taie atât de multe roci și soluri în drumul său.
Dar cercetătorii de la UCL spun că, cel mai probabil, acesta și-a dobândit adevărata forță atunci când a „capturat” un alt râu sau corp de apă din Tibet, în urmă cu 89 000 de ani, ceea ce, la scara geologică, reprezintă un eveniment recent.
Un universitar chinez, Dr. Xu Han de la Universitatea de Geoștiințe din China, a fost autorul principal al studiului în timpul unei vizite de bursă la UCL.
„Schimbarea înălțimii Muntelui Everest evidențiază cu adevărat natura dinamică a suprafeței Pământului”, a spus el.
„Interacțiunea dintre eroziunea râului Arun și presiunea ascendentă a mantalei Pământului dă un impuls Muntelui Everest, împingându-l mai sus decât ar fi altfel.”
Care este procesul?
Studiul UCL afirmă că, cel mai probabil, râul Arun a dobândit capacitatea de a sculpta o cantitate extraordinară de roci și alte materiale după ce a capturat un alt râu sau sistem de apă din Tibet.
Profesorul Hugh Sinclair de la School of Geosciences din cadrul Universității din Edinburgh, care nu a fost implicat în studiu, a declarat că procesul de bază identificat de echipa UCL este perfect rezonabil.
Dar, a adăugat el, cantitățile exacte și intervalele de timp ale inciziei râurilor (sau modul în care râul coboară în albia sa și își adâncește canalul) și ridicarea suprafeței corespunzătoare a vârfurilor din jur au incertitudini mari.
Sursa: Arhiva EVZ
„În primul rând, prezicerea inciziei râurilor din bazine hidrografice atât de mari ca răspuns la captarea drenajului (un râu care captează un alt râu sau lac) este o provocare”, a spus el.
Această incertitudine este un lucru pe care autorii l-au recunoscut în studiu.
În al doilea rând, a declarat profesorul Sinclair, distanța pe care munții se ridică de la un punct de eroziune localizată intensă este extrem de greu de prezis.
„Cu toate acestea, chiar și ținând cont de aceste rezerve, posibilitatea ca o parte din înălțimea excepțională a Everestului să fie legată de râu reprezintă o perspectivă interesantă”.